Vasile Constantin Ioniță s-a născut în 1932 și a obținut, în 1980, titlul de ‘doctor în filologie’, avându-l ca îndrumător pe prof. dr. doc. Romulus Todoran de la Universitatea ‘Babeș-Bolyai’ din Cluj-Napoca. A fost profesor de limba română și de limba franceză la diverse școli din Reșița, lector al Comitetului pentru Presă și Tipărituri, redactor și traducător din limbile franceză și rusă. ‘În prezent își continuă activitatea de cercetare în domeniul lingvisticii – onomastică, dialectologie, istorie a limbii și etimologie.
Domnule profesor, spuneți-ne care e pasiunea dumneavoastră?
‘Consuela’…!: Și, ca să nu se nască vreun sâmbure de bănuială, vin și precizez cine e ‘Consuela’: mașina mea de scris, ‘Consul’, marcă cehoslovacă, cu care mi-am scris cărțile și am ținut legătura cu prietenii împrăștiați prin toată lumea. Așa cum spunea cineva, un om trebuie să facă în viața lui un copil, o casă și să sădească un pom. Casă am clădit, pom am sădit, acestora adăugându-le și cărțile pe care le-am scris…
Mai multe nume de marcă v-au apreciat lucrările filologice. Ce domenii ați explorat mai exact?
‘Vinovați’ de faptul că m-am îndreptat spre onomastică, ca ramură a lingvisticii, etimologie și cultivarea limbii românești, sunt regretatul Iorgu Iordan, cu ‘Toponimia românească’ a sa, și venerabilul coleg și prieten, cercetătorul Teofil Teaha, care m-a atras în tagma lingviștilor printr-o carte scrisă despre graiurile de pe Crișuri. Să nu uit, Teofil Teaha împlinește în 30 decembrie anul acesta 85 de ani; este decanul de vârstă al lingvisticii românești. Cele mai multe cărți au, deci, aceste teme…
Dar ați binevoit să-mi dăruiți o carte: ’30 de istorioare despre oameni și vremi’. Cele 30 de capitole din ea nu vizează lingvistica?
Îmi dați ocazia, părinte, să mă laud! Chiar dacă în curând am 80 de ani, sunt colaborator activ al Studioului Regional de Radio Reșița, cu cinci emisiuni, al căror autor sunt, deși nu le mai înregistrez cu vocea mea, lăsându-le în seama unor ‘clopoței’, salariate ale postului. Una dintre ele izvodită de mine se numește ‘Așa, vă place istoria?’, împrumutând titlul din revista ‘Magazin istoric’. Am ales 30 de emisiuni săptămânale (istorioare) și le-am publicat într-un volum. Printre cele peste 20 de volume, trei sunt memorialistice, altul cuprinde o poveste nefericită… Adevărul este că nu am scris pentru fală sau pentru bani, ci am vrut să răsplătesc această vatră românească, binecuvântată de Dumnezeu – Banatul – că m-a răbdat și m-a hrănit, mai ales că nu aparțin prin naștere Banatului despre care am scris multe lucrări, una dintre ele fiindu-mi și temă de doctorat. Scrisul a fost pentru mine, mai ales după ce mi-am epuizat forța fizică, nemaiputând lucra, un remediu terapeutic.
Știu de la câlnicenii parohiei mele, care vă cunosc de pe când ați fost copil, că ați lucrat ca ‘paure’ – cum spun bănățenii plugarului – și mai știu că bolile nu v-au ocolit încă din tinerețe. Cum ați reușit, căci pe lângă boli au mai fost și altele, să atingeți vârsta de 80 de ani?
M-au mai întrebat și alții, m-am întrebat eu însumi, și cred că răspunsul ar fi acesta. Cultul muncii, de orice fel, chiar dacă vi s-ar părea neînsemnat, simțul umorului. Începându-și un articol despre cărțile mele, scriitorul și editorul Viorel Marineasa, zice că nu știe unde să mă plaseze: între Creangă și Kafka. Dilema acestuia m-a măgulit peste măsură…
V-ați îndreptat de mic spre o școală normală, pregătindu-vă ca învățător, ați fost ani de-a rândul profesor, dar mai știu că aveți doi nepoți pe care vi i-a dăruit unica dumneavoastră fiică. Această postură de mare familist, de bunic, completează răspunsul la prima întrebare pe care v-am pus-o, și anume ‘de ce trăiți?’ Am dreptate?
Evident! Și încă deplină dreptate. Nu poți să nu te mândrești când ai ajuns să-ți vezi nepoții împliniți (unul medic chirurg, nepoata absolventă a Facultății de Arte Plastice din Timișoara, n.r.). I-am crescut de mici, nu înconjurându-i cu zgomotoasă dragoste, în vorbe, ci mereu cu grija de a avea ce le trebuie și de a fi cu dragoste față de semeni, de a fi ei înșiși oameni ‘cu frică de Dumnezeu’. M-a urmărit până a mă obseda o întrebare pe care mi-a pus-o un consătean de-al nostru, Ion Ion Marian, care mă ruga să-i dau cărți, fiind un pasionat cititor, dar și unul dintre gospodarii fruntași ai satului. Mai în serios, mai glumind, mi-a pus o întrebare capitală pe vremea aceea, prin anii â40 – â50: ‘Măi Văsâle, voi, comuniștii, l-ați scos pe Dumnezeu din inimile oamenilor! Dar ce-ați pus în loc?’ Refuza, la început, cărțile cu însemnul unicei edituri pe atunci – Cartea rusă – zicându-mi: ‘Mie singurii ruși care îmi plac sunt cei pe care mi-i aduce baba mea Iconia de la oraș, ăia din borcan!’. Așa le zicea el peștișorilor marinați: ‘ruși’.
Într-unul din volumele dumneavoastră din cele trei numite ‘Contribuții lingvistice’ aveți vreo 30 de articole, publicate inițial în ziarul local ‘Timpul’, cu teme religioase, cu titluri care redau sintagme din Sfânta Scriptură, ca ‘Fericiți cei săraci…’, apoi cel despre ‘Frica în Dumnezeu’. Ce motivație ați avut, incluzându-le printre articolele de lingvistică?
Am băgat de seamă că mulți dintre cei cunoscuți mie (din familie sau din rândul sătenilor) citeau Sfânta Scriptură mecanic, neînțelegând tâlcul celor scrise. Eu însumi întâmpinam greutăți încercând să pătrund adevăratul înțeles… Asta din cauza limbajului arhaizat (mă refer la versiunile anterioare apariției traducerii mitropolitului Bartolomeu Anania) și atunci, dată fiind popularitatea ziarului local, le publicam săptămânal la o rubrică cu titlul ‘Ecumenica’. Și am avut satisfacția să aflu din gura unor cititori ai ziarului, cu instrucție și știință de carte modestă, că articolele mele erau un fel de chei care le permiteau să deschidă încuietorile unor uși. Apoi se cuvine adăugat faptul că, în aproape toți anii, cei opt ani de școală normală am făcut religie. Asta până în 1948 când a fost dărâmat edificiul școlii românești, faimoasă în perioada interbelică datorită unui mare bărbat al neamului nostru, Spiru Haret. Ce s-a prăbușit atunci, când s-a înlocuit istoria și geografia țării în care te-ai născut, cu geografia și istoria Uniunii Sovietice! În locul icoanei din fiecare clasă a apărut chipul unui mare dușman al religiei, ‘Tătucul Stalin’. Ne întrebăm adesea de ce nu se pot îndrepta lucrurile în biata noastră țară și încercăm să găsim vinovați în rândul diverselor partide. Nu ne dăm seama că cei 45 de ani, urmele lăsate de cei care ne-au stăpânit nu se vor șterge curând. Și eu, totuși, măcar că mă apropii de asfințit, mai trag nădejde că se vor așeza lucrurile în făgașul lor firesc.
Ați avut întotdeauna o relație specială cu Biserica și îndeosebi cu slujitorii ei. Ce ne puteți spune despre asta?
Așa este, ați remarcat bine. Nu întâmplător legăturile mele cu instituția Bisericii au fost, în pofida unor vremuri potrivnice, constante și cu folos pentru preocupările mele filologice. Fac doar o scurtă rememorare a câtorva dintre cei care mi-au fost aproape: primul meu învățător a fost părintele Marian, care slujea cu rândul la două biserici (Poiana și Corni, din ținutul Sucevei), dar era și învățător la Școala din Corni; apoi, nu fără urmări benefice, mi-au fost anii de până la 1948, când cei doi preoți mi-au fost dascăli de Religie la Școala Normală ‘Spiru Haret’ din Buzău. Mai târziu, când aveam unele însărcinări pe linie culturală și, inerent, pe cea politică, participam din partea autorităților la ședințele periodice pe care le organiza fostul protopop al Reșiței pe vremea aceea, părintele Victor Cazacu, care mi-a devenit mai mult decât un prieten – un frate mai mare – în casa căruia nu o dată am depănat problemele vieții din anii â60; anul 1972 a fost anul când mi-a apărut prima carte, modestă ca înfățișare, dar utilă pentru că și astăzi este citată (‘Glosar toponimic. Caraș – Severin’). Ea a fost rodul unei ample colaborări cu învățătorimea Banatului de Munte și preoții bisericilor din satele acestuia. Un chestionar privind onomastica (antropologia și toponimia, precum și unele chestiuni legate de grai) a fost difuzat cu aprobarea fostului șef al învățământului, fie iertatul prof. Nicolae Păunescu, și părintele protopop amintit mai sus. Urmare acestei cărți, am făcut cunoștință cu IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, care mi-a dat binecuvântarea să public și la revista ‘Mitropolia Banatului’. Amintesc numai un articol ‘Limba i-a unit pe români dintotdeauna’, bazat pe terminologia credinței (Dumnezeu, cruce, botez etc.). Toate acestea se întâmplau în anii totalitarismului! Nu pot spune că am avut neplăceri, dar am fost destul de chibzuit încât i-am convins, fără s-o declar trufaș, patetic, că Biserica și Școala, preotul și învățătorii, au fost cei doi stâlpi ai ființei neamului. Credința îmi era fermă căci din lecturile mele am reținut doi eroi care au devenit ființe vii și permanent aproape: Nicolae Apostol (al lui Cezar Petrescu) și ‘Popa Tanda’ (al lui Ioan Slavici). Închei aceste mărturisiri cu un fapt – aș spune dramatic: în anul 1984, amenințat cu excluderea din învățământ pentru un motiv diabolic înscenat, m-am dus la IPS Nicolae și, cu aprobarea Patriarhiei, mi s-a oferit un post la Seminarul Teologic din Caransebeș. Chiar dacă lucrările s-au rezolvat altfel, devenind traducător la un institut de proiectări, legăturile mele cu IPS Nicolae continuă și azi. Ultimul mesaj primit recent îmi face cinstea să mi se adreseze cu ‘Dragul meu Moș Ioniță de la Câlnic’. Exact ceea ce sunt, pe lângă celelalte. (Interviu publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția de Banat din data de 8 august 2011)
