Biserica și Marea Unire – 1 Decembrie, Ziua Unității Naționale

Ziua de 1 Decembrie este Ziua Națională a țării noastre, în amintirea celor peste 100.000 de români adunați pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, care au cerut Unirea Transilvaniei cu Țara. Marea Adunare Națională, constituită din 1.228 de delegați, a adoptat o rezoluție care consfințea Unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (teritoriul dintre râurile Mureș, Tisa și fluviul Dunărea) și Țara Ungurească (Crișana, Sătmar și Maramureș) cu România.

Constituția României prevede la Art. 12, alin. 2, că ‘Ziua Națională a României este 1 Decembrie’, conform legii publicate în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990. Încă din anul 1919, această zi a fost sărbătorită în România Mare, amintind evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918 pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia.

La un an de la dezrobirea Ardealului, Iuliu Maniu amintea că la 1 Decembrie 1918, ‘o sută de mii de români, cărturari și țărani, în frățească înțelegere, pecetluind pentru toate veacurile dreptul lor și chezășuind dreptatea tuturora, au hotărât unirea cu România sub sceptrul de domnie al biruitorului rege Ferdinand. Sărbătoare sfântă a neamului va rămânea totdeauna ziua de 1 Decembrie, ziua de la Alba-Iulia, ziua libertății, ziua unirei’.

Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit, minuțios pregătit și mult așteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, și Unirea tuturor românilor poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanții ei de seamă.

Biserica Ortodoxă Română a reușit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală în săvârșirea unei acțiuni care să fie recunoscută de forurile internaționale, cât și mulțimea de credincioși, care să transmită că România Mare este rodul voinței lor.

Relația dintre Biserică și Stat în țara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria națională și o împlinește. Anul 1918 nu face excepție și speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viță veche, din strămoși viteji și drepți, cumpăniți în gândire și hotărâți în faptă”. Multă vreme, românii au fost nevoiți să trăiască în provincii diferite ale aceluiași neam: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Au trăit despărțiți, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea și-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai și credință. Avem, așadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba și credința, legătură ce a păstrat conștiința că românii sunt frați, indiferent de ce parte a Carpaților le-a fost dat să viețuiască. Și a venit Mihai Viteazul, și a intrat în București, în Iași și în Alba-Iulia, și românii au fost, din nou, una. Și a venit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, și Moldova și Țara Românească au format România. Dincolo de Carpați rămăsese însă Transilvania. Acest lanț muntos niciodată nu a despărțit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte de legătură între frații de o parte și de cealaltă. Pasurile și trecătorile Carpaților erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului și schimburi culturale ce întăreau sufletele. Nu de puține ori, ierarhii de peste munți, „exarhi ai plaiurilor”, trimiteau în Ardeal misionari întăriți cu tipărituri și obiecte de cult pentru români.

Contextul istoric al Unirii de la 1918

Încă din timpul Primului Război Mondial, în perioada când România era în stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tânărul om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploiești, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, țării: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viață! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom ști să-l luăm și mai ales să-l merităm!”.

În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor. Numărăm credincioșii și preoții în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloșca și Crișan (1784), în Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluția de la 1848, în mișcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independență (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezența ierarhilor, consilierilor, preoților, teologilor și credincioșilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei.

Contextul istoric speculat de românii transilvăneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgică nu făcea excepție. Mișcările de eliberare națională declanșaseră o reacție în lanț: la Praga și Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), în Austria (30 octombrie 1918) și Ungaria (31 octombrie 1918). În tot acest timp, românii din Transilvania organizau un Consiliu Național Român Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, întărit de o serie de consilii naționale, județene și comunale, care urma să pregătească local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia arătase că unirea cu România este un fapt realizabil. În Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu Național Român care formula dorința de unire cu România, fapt ce avea să se împlinească la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

„Glasul timpului”

Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaș român naționalist, către episcopul de Caransebeș, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un „sfat intim” ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: „Ilustritate, e de prisos să accentuez că, în zilele acestea de importanță istorică în care se va hotărî și soarta viitoare a neamului românesc, ne incumbă tuturor datoria să veghem ca în deplină solidaritate să facem tot ce poate servi spre binele obștesc și să evităm a întreprinde ceva ce ar putea fi în detrimentul națiunii noastre. Nu putem proceda însă solidar fără de a ne sfătui mai intim și fără de a lua o hotărâre, atât referitor la modul de procedare, cât și referitor la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toții. ș…ț Contând cu siguranță că Ilustrității tale îți va servi de imbold mai puternic glasul timpului decât apelul meu, nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem revedea la Oradea-Mare”. La 12 octombrie, Comitetul Național întrunit la Oradea adopta o moțiune în care declara că românii transilvăneni nu mai recunosc Parlamentul și Guvernul imperial, revendicându-și, totodată, libertatea de acțiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dădea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta.

Propaganda naționalistă a fost susținută și de publicațiile românești din Ardeal, în special de organele de presă ale consistoriilor române: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica și Școala” (Arad), „Unirea” (Blaj) și „Foaia diecezană” (Caransebeș).

La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor români, ortodocși și greco-catolici, să-și precizeze atitudinea cu privire la Consiliul Național Român Central. Primul răspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebeșului, în forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul Național Român, în care amintea dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, iar „interesele de viață ale neamului românesc ș…ț pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziție și față de neamul nostru”. De asemenea, printr-o adresă comună din 21 noiembrie, semnată de toți episcopii ortodocși și greco-catolici din Transilvania, Consiliul Național Român era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare națională și se asigura aportul „din toate puterile la întruparea aspirațiilor noastre naționale”.

În noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a făcut parte din delegația trimisă de Consiliile Naționale din Sibiu și Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din România. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Bălan a ajuns la Iași, unde erau refugiați membrii Guvernului român. Acolo a intrat în contact cu diferiți demnitari de stat, dar și cu reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei și Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situația din Transilvania. De la Iași a trimis o scrisoare către Vasile Goldiș, prin care îi recomanda convocarea imediată a unei adunări naționale, de preferință la Alba Iulia, care să „proclame alipirea necondiționată la România”.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Consiliul Național Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naționale orașul Alba Iulia și data de 1 decembrie.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica românească a fost reprezentată de cei 5 episcopi în funcțiune, 4 vicari, 10 delegați ai Consistoriilor ortodoxe și ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice și câte doi reprezentanți ai studenților de la fiecare Institut teologic, la care s-au adăugat numeroși preoți și învățători ai școlilor confesionale, aleși ca delegați oficiali. Pâlcuri de credincioși, în frunte cu preoții satelor, purtau pancarte cu inscripții: „Trăiască România”, „Vrem Unirea” sau „Unirea cu Țara Românească”. Manifestările au început cu oficierea Sfintei Liturghii, românii cerând, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a pune bun început idealului lor.

La ora 7, s-a oficiat câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă și unită, după care episcopul Caransebeșului a înălțat spre Dumnezeu o „patetică rugăciune de mulțumire”, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față”. După încheierea rugăciunii, s-a cântat imnul „Deșteaptă-te, române!”, după care au început lucrările celor 1.228 de delegați din toate părțile Transilvaniei.

Biroul Adunării Naționale a ales trei președinți, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului și Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești, și-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiș, care a citit apoi istorica Declarație de Unire a Transilvaniei cu România. În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoții au săvârșit slujbe de Te Deum, în semn de mulțumire.

Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât și au făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoșesc”. Discursul ierarhului din Caransebeș la Alba Iulia a reprezentat o sinteză minuțios alcătuită din întreaga istorie de frământări, lupte și aspirații ale poporului român. În finalul discursului, Miron Cristea a rostit: ‘Am ferma nădejde că glasul vostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Până la Tisa! Amin!’.

Discursul de încheiere a Marii Adunări Naționale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul și dorința ca, precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia unei vieți viitoare ca națiune românească liberă și unică îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare”.

S-a alcătuit Marele Sfat Național, format din 212 membri, între care episcopi, profesori de teologie, protopopi și preoți cu atribuții legislative. În cadrul lucrărilor s-a redactat și s-a aprobat „cu entuziasm” actul de unire, când Miron Cristea a luat din nou cuvântul.

A doua zi, deputații Marelui Sfat Național s-au întrunit în sala tribunalului, sub președinția episcopului Miron Cristea, și au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, având sediul la Sibiu, din care făcea parte și preotul Vasile Lucaciu.

La 14 decembrie, o delegație a Marelui Sfat Național, în frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la București și a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sancționare a unirii Transilvaniei și, totodată, a Basarabiei și Bucovinei cu România.

Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănățean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!”.

Ziua Națională a României

În România interbelică, în săvârșirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alături de istorici, oameni de litere și presă: „Instrucțiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor și istoricilor, versurile poeților, predicile preoților, articolele ziariștilor care au făcut din meșteșugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conștiința națională”.

Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală „ziua bucuriei românești, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei și ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independență, libertate și suveranitate se desăvârșise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însuflețire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moștenirea primită și cu hotărârea de a o lăsa urmașilor și mai frumoasă”.

De Ziua Națională a românilor, citind inscripția de pe Arcul de Triumf din București, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferință creștinește îndurate am ajuns la unitate națională”.

Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai strălucită a istoriei românești. Măreția ei constă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan izvorât cu putere din adâncul conștiinței unității neamului.

Realizarea unității naționale a românilor într-un singur stat, la sfârșitul primei conflagrații mondiale, trebuie înțeleasă ca o aspirație legitimă și o urmare firească a evoluției conștiinței de neam și a statului național. Sacrificiile ostașilor români pentru eliberarea provinciilor asuprite și pentru întregirea țării sunt tot expresia conștiinței unității de neam, de credință și de limbă, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe și eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania și Dobrogea, de pe Valea Jiului și de pe Argeș, ca și pe cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Sacrificiile națiunii române în campania anilor 1916 si 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii autocrației țariste și a destrămării monarhiei austro-ungare, precum și în contextul afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naționalităților.

„Să cinstim pe făuritorii statului național unitar român!”

Înfăptuirea statului național a permis națiunii române să-și pună în valoare energiile și capacitățile sale creatoare în slujba progresului economic, a dezvoltării științei, învățământului și a culturii. Evoluând în cadrul regimului de democrație parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieți moderne, aducându-și pe plan internațional o contribuție substanțială la opera de pace și securitate.

Făurirea statului național român la 1 Decembrie 1918 a fost benefică și pe plan spiritual, atrăgând după sine organizarea unitară a structurilor bisericești din toate provinciile românești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În același timp, ea a creat și premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

Evocând astăzi, din perspectiva celor nouă decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul și recunoștința noastră se îndreaptă către poporul întreg, cum spunea Nicolae Iorga, „de oriunde (pretutindeni) și din toate veacurile, martir și erou”.

Rolul pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în actul Unirii de la 1 decembrie 1918 a fost unul substanțial. Prin slujitorii de la altare, aceasta a indus și a păstrat mereu în inima românilor ideea de unitate națională și de credință. De asemenea, există o strânsă legătură între Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, ca sărbătoare religioasă, și Ziua Națională a României sărbătorită la data de 1 decmbrie a fiecărui an. Prin urmare, după afirmația Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Nu întamplător există o legătură între Sărbătoarea Națională Bisericească de la 30 noiembrie și Sărbătoarea Națională politică 1 Decembrie ca Zi națională care ne aminteste de Unirea cea Mare de la 1 deembrie 1918. Aceste două sărbători sunt legate între ele pentru că Sărbătoarea Sfântului Andrei ne arată unitatea credinței care a fost temelia pentru dezvoltarea și cultivarea conștiinței unității noastre naționale, nu numai teritoriale, ci și unitate în cuget și simțiri”.

Comentarii Facebook


Știri recente