Biserica Sfântul Dumitru – a jurământului la mijlocul sec. al XIX-lea

În centrul vechi al Capitalei, în spatele actualului Muzeu Național de Istorie și în apropierea celebrei Bisericuțe Stavropoleos se înalță și astăzi Biserica „Sfântului Dumitru” a jurământului. Istoria acesteia este tumultuoasă, după cum a fost și cea a orașului din care făcea parte. În urma săpăturilor arheologice s-a constatat că începuturile acesteia se situează în prima jumătate a sec. al XVI-lea, ca lăcaș de cult lângă casele boierilor Bălăceni și, desigur, la mică distanță de curtea și biserica domnească a Bucureștilor. Pe la 1589-1590, Doamna Ecaterina, soția lui Alexandru Mircea Voievod, face niște donații Bisericii „Sfântul Dumitru”, care era închinată unui așezământ monahal Vladatos, din Salonic. Prima construcție a acestui lăcaș va fi fost de lemn și distrusă în timpul năvălirii otomanilor de sub conducerea lui Sinan Pașa din secolul XVI. Aproape un secol mai târziu, pe la 1674, Badea Bălăceanul, conte al Imperiului romano-german, Matei Bălăceanul și aga Constantin Bălăceanul, ginerele domnitorului Șerban Cantacuzino, înalță o nouă biserică cu hramul „Sfântul Dumitru”, care șase ani mai târziu era amintită ca „Biserica de jurământ Sfântul Dumitru”. Era numită așa deoarece, potrivit istoricului Ionescu Gion, aici se făceau „jurămintele solemne, atunci când pârâtul sau acuzatorul se încingeau în fața arhiereului și preoților cu brâul Preacuratei și jurau lângă ușa altarului că vor spune adevărul și nimic altceva decât adevărul”. De asemenea, Biserica „Sfântul Dumitru” – a jurământului era cunoscută în epocă ca biserica familiei Bălăcenilor. Această situație a durat până spre mijlocul sec. al XVIII-lea, când probabil familia Bălăcenilor nu a mai putut ține în grijă lăcașul „Sfântul Dumitru” din preajma vechii curți domnești. La 1741-1746, „vătaful de copii” Stroe Râmniceanul și nepotul său, Radu Atanasievici, logofăt de vistierie, ridică o nouă construcție din piatră, întâiul ctitor devenind și monah cu numele Isaia, pe lângă această biserică, probabil devenit lăcaș monahal. De altfel, un deceniu mai târziu, ctitorii închină Biserica „Sfântul Dumitru” episcopiilor de Râmnic și Buzău. Cu toate acestea, la 1797, biserica era „dărăpănată”, afectată mai apoi de cutremurul din 1802 și, doi ani mai târziu, la 28 august, de un incendiu. Lăcașul totuși avea o importanță în epocă, deoarece aici funcționa o „școală de muzichie”, practic primul conservator de muzică din București. Situația se explică prin faptul că episcop al Buzăului era Constandie Filitti, cu alese preocupări culturale și inițiative gospodărești. De altfel, el a fost cel care, în 1819, a luat inițiativa ridicării unui nou lăcaș al Sfântului Dumitru, pe locul celui vechi, după planul întocmit de arhitectul Iosif Welz, cu Atanase dulgherul, urmând a fi pictat de trei meșteri zugravi. Însă retragerea sa din scaunul de la Buzău, în urma presiunilor exercitate de domnitorul Alexandru Șuțu, nu i-au mai permis vrednicului episcop să-și ducă demersul la bun sfârșit. Inițiativa a fost continuată de urmașul său, episcopul Gherasim Rătescu, pe care nici el nu a putut să o finalizeze. Abia episcopul Chesarie va reuși să o ridice, să o picteze cu zugravi de la școala de pictură de la Buzău și să o sfințească la 26 octombrie 1843. La 23 martie 1847 este afectată de un incendiu, care îi distruge acoperișul și pictura. La 1852 este reparată de episcopul Filotei al Buzăului, prin realizarea unui nou acoperiș, consolidarea zidurilor și refacerea picturii prin lucrarea lui Carol Pop de Szatmary. Fotografia de epocă ne arată Biserica „Sfântul Dumitru” a jurământului din București după reparația de la mijlocul secolului al XIX-lea. Însă istoria tumultuoasă a acestui prețios lăcaș de cult bucureștean avea să continue, în 1912 fiind amenințată cu demolarea, salvată de istoricul Ioan C. Filitti, un strănepot al episcopului buzoian ctitor, și reparată pentru a fi redeschisă abia la 30 mai 1930. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 octombrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente