În ciclul sărbătorilor creștine, Adormirea Maicii Domnului ne face să ne gândim la realitatea întrupării și consecințele ei, în special la adevărul afirmat de mulți Părinți ai Bisericii: ‘Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu’. Ne întoarcem la Învierea și Înălțarea Domnului, întrucât considerăm că Maica Domnului s-a ridicat în slava cerului. Ea, cea care a zis ‘Fie mie după cuvântul Tău’ și care a făcut posibilă întruparea, este acum cinstită în Adormirea sa, întrucât Biserica marchează sfârșitul vieții ei pământești.
Literatura apocrifă ortodoxă conține o varietate de relatări despre moartea Fecioarei și intrarea în viața veșnică, dar cele mai recente manuscrise existente ale acestor relatări sunt destul de târzii; ele transmit tradiții despre sfârșitul vieții Fecioarei, de obicei într-un mod exotic și legendar.
Sărbătoarea bisericească a sfârșitului vieții pământești a Fecioarei a început probabil în Ierusalim, unde Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani este și astăzi un loc de pelerinaj; încă din secolul al VI-lea, sărbătoarea a fost celebrată, iar din anul 600 a fost fixată la 15 august. Două momente diferite formează praznicul: în primul rând moartea și îngroparea Maicii Domnului și, în al doilea rând, înălțarea ei la cer. În Occident, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Înălțarea Maicii Domnului.
Textele ortodoxe au dezvoltat tradiția conform căreia apostolii și ucenicii au fost adunați în mod minunat din toate colțurile lumii, pentru a fi prezenți în Ierusalim la moartea Fecioarei, și că i-au îngropat trupul în Grădina Ghetsimani; conform unei tradiții, câțiva israeliți au încercat să întrerupă procesiunea înmormântării.
Apostolul Toma nu a fost printre cei prezenți și, când a sosit, la trei zile de la înmormântare, și a vrut să vadă trupul Maicii Domnului, s-a descoperit că mormântul era gol. Conform majorității textelor liturgice, sărbătoarea aduce cu sine un simț al interrelaționării diferitelor aspecte din istoria răscumpărării și un simț al venerării lucrării dumnezeiești înfăptuite. Biserica slăvește pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut și recunoaște sfințenia ei, cea care este ‘Izvorul vieții și Născătoarea de Dumnezeu’.
Imagistica din Vechiul Testament, care este folosită în sărbătorirea Înălțării Domnului, este prezentă și aici, pentru a evidenția intrarea Fecioarei Maria în slava cea veșnică. Fecioara ‘încredințează sufletul cel mai curat în mâinile Fiului ei’, care a primit-o să ‘sălășluiască printre Sfinți asemeni unei făclii aprinse’. Asemenea limbaj amintește de Sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului.
‘Izvorul vieții este pus în mormânt, și mormântul însuși devine scară către cer.’ Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le celebrăm în această sărbătoare, și derivă din moartea și Înălțarea Mântuitorului Însuși; Hristos este Trecere, Cel în și prin care trecem de la moarte la viață. Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi și face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care este ‘locașul sfânt al Domnului’, ‘strălucind prin har în lumina dumnezeiască’, este o sursă de nădejde și încredere pentru cei care prăznuiesc această sărbătoare.
Iconografia tradițională pentru Adormirea Maicii Domnului, bine dezvoltată în Răsărit
Maica Domnului este arătată întinsă pe un pat, cu apostolii în jurul ei; Hristos este în spatele acestuia, ținându-i sufletul în mâinile Sale. Imaginea a devenit populară pentru scopuri evlavioase. Din secolul al XII-lea, detaliile adiționale includ clădiri, sosirea apostolilor, episcopi și femei în doliu; vedem, de asemenea, incidentul în care iudeului Jehonias, încercând să răstoarne catafalcul în timpul procesiunii funerare, i se taie mâinile de către un înger și i se redă trecerea la creștinism. O modificare târzie o reprezintă ilustrarea porților deschise ale Raiului, pregătite să primească trupul Fecioarei.
Icoanele rusești ale Adormirii din secolul al XVI-lea ne prezintă Trupul Maicii Domnului întins pe patul de moarte, fiind acoperit cu o pânză maro; este înveșmântată într-un strai cărămiziu peste o tunică gri, evidențiindu-se astfel de albul saltelei de pe catafalc; capul îi este ușor ridicat, iar mâinile împreunate i se odihnesc pe piept. În stânga, Sfântul Petru tămâie trupul Fecioarei, și în spatele lui sunt alți patru Apostoli, doi episcopi și un grup de trei femei; în dreapta, Sfântul Pavel, cu mâinile acoperite, stă aplecat la piciorul catafalcului; în spatele lui sunt alți șase Apostoli, doi episcopi și încă trei femei. Episcopii reprezentați de obicei sunt Sfântul Iacov, fratele Domnului și primul ierarh al Ierusalimului, împreună cu Timotei, Ierotei și Dionisie Areopagitul; ei sunt înfățișați cu aure și purtând veșminte arhierești. Femeile reprezintă ceilalți membri ai Bisericii din Ierusalim. Clădiri înrămează partea superioară a icoanei, atât în stânga, cât și în dreapta.
În centru, în spatele Maicii Domnului se află imaginea lui Hristos; aura sa aurie are semnul crucii și poartă inscripția Ho On; veșmântul sau este de un auriu-ocru cu umbre cărămizii, și raze aurii radiază din El. O mandorlă verde Îl înconjoară, aceasta fiind decorată cu stele pe partea interioară și cu raze aurii și stele în cele două secțiuni din centru; îngeri pot fi văzuți în secțiunea exterioară și sus, deasupra lui Hristos, un serafim mare cu șase aripi prelungește imaginea către marginea superioară a icoanei. În mâinile Sale acoperite, Iisus ține ‘cel mai pur suflet’, acela al Mamei Sale, reprezentat ca un copil, micuț înveșmântat în straie de un alb strălucitor. Acesta ne aduce în memorie imagini cu Fecioara ținându-l pe Hristos în brațele Ei, în special icoana Hodegitria; acum imaginea este inversată și Fiul Domnului, care a fost ținut în brațe de către Mama Sa când era copil primește sufletul Mamei, întrucât ea ‘încredințează cel mai pur suflet în mâinile Fiului ei’.
Postura Apostolilor, a episcopilor și a femeilor adunate în josul icoanei ne atrage atenția asupra trupului Fecioarei, în timp ce mișcarea liniilor mandorlei ne îndreaptă privirea spre glorioasa imagine a lui Hristos, care a venit să Își primească Mama în slava Cerului. Cădelnița ținută de Sfântul Petru și lumânarea așezată pe podea, în fața patului și în stânga axei centrale a icoanei, sunt echilibrate de strălucirea sufletului Fecioarei Maria din partea din dreapta sus a panoului.
O profundă declarație a atitudinii creștine în fața morții
În bisericile ortodoxe care au fost decorate cu cicluri iconografice ale sărbătorilor, imaginea Adormirii se găsește de regulă pe peretele vestic al naosului, deasupra ușii prin care se părăsește biserica. La plecarea din locul Liturghiei Divine se trece pe sub o imagine a morții care este declarația intrării într-o nouă viață; ne putem imagina, de asemenea, un cortegiu funerar care părăsește biserica pe sub aceeași imagine, și să vedem legăturile lingvistice și teologice implicate în trecerea pe sub reprezentarea Adormirii Maicii Domnului (koimesis) pentru a merge spre locul de înmormântare creștin (koimeteria). Destinul exprimat în icoana Adormirii este unul care transformă viziunea noastră asupra morții din una reprezentând o nediminuată pierdere în alta exprimând elogiul și speranța. Asemeni Apostolilor care s-au adunat în jurul trupului Maicii Domnului, ne adunăm și noi în jurul corpurilor celor dragi când luăm parte la riturile funerare. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 14 august 2010)
