Sfântul Ioan Iacob de la Neamț este prăznuit astăzi, 5 august, în Biserica Ortodoxă Română.
Mai multe informații despre viața Sfântului Ioan aflăm din volumul părintelui prof. dr. Mircea Păcurariu „Sfinți Daco – Romani și Români”, astfel „la 23 iulie 1913 în familia credincioșilor Maxim și Ecaterina lacob, plugari din satul Crăiniceni, pe malul Prutului, azi în județul Botoșani, se năștea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele de Ilie. La șase luni de la naștere Ecaterine, mama sa a trecut la Domnul. În această situație nefericită, bunica pruncului Iliuță, Maria Iacob, văduvă de mai mulți ani, a luat asupra ei creșterea nepotului orfan. În august 1916, Maxim Iacob, tatăl său, a fost chemat din nou sub arme, și-a pierdut viața pe câmpul de luptă. A doua sa soție a părăsit atunci casa soacrei și pe fiul ei vitreg, reîntorcându-se la părinții ei. În felul acesta, micul Iliuță a rămas din nou numai în grija bunicii sale, bătrână și fără nici un ajutor. Din septembrie 1920 începe să urmeze școala primară la Crăiniceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu și cu o purtare aleasă. În 1924, în viața lui survine o nouă nenorocire, prin moartea bunicii. Rămas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului său, „Moș Alecu”, fratele mai mare al tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire. Acesta l-a trimis să învețe carte, mai întâi la Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipcani, apoi la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; în 1932 și-a susținut examenul de bacalaureat la Cernăuți.
Firea sa meditativă, precum și educația religioasă primită de la bunica sa și în casa unchiului său, l-au determinat să se îndrepte spre mănăstirea Neamț, ca să se închinovieze în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Starețul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obștea călugărilor nemțeni, încredințându-i o „ascultare” la farmacia mănăstirii. In dorința unui loc și mai liniștit, în iunie 1934 a vizitat așezămintele monahale din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusețea locului, ci și prin străvechile tradiții de viață sihăstrească de aici. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamț, chemat de fostul său stareț, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar să și pună în rânduială mulțimea de cărți și manuscrise care se găseau acolo. Făcea și lecții de limba română cu frații care se găseau la școala monahală.
La 8 aprilie 1936, noul stareț, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), l-a tuns în monahism, în biserica mare a mănăstirii cu hramul înălțarea Domnului primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936 tânărul monah s-a îndreptat – împreună cu alți doi călugări – spre Țara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lăcașuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Hebron și din alte localități biblice. Apoi, cuviosul Ioan Iacob a trăit vreme de doi ani într-o peșteră din pustiul Iordanului. După aceasta s-a închinoviat în străvechea așezare monahală care este mănăstirea Sf. Sava, situată pe Valea Iordanului, întemeiată de Sfântul Sava cel Sfințit (439-532). Aici a trăit Cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind felurite ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom și bibliotecar. Trăind între monahii greci – care constituiau majoritatea-a învățat limba greacă și chiar a început să traducă în românește unele din învățăturile marilor Părinți duhovnicești. A învățat de asemenea limbile arabă și engleză. După opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o altă slujire. Superiorul bisericii românești din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a Cuviosului Ioan Iacob. În urma recomandărilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului românesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon și preot în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârșite în rotonda Sfântului Mormânt din Ierusalim. Timp de cinci ani, deci până în 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a stărețit cu vrednicie și cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări români, a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei, cât și pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri. Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume și de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune și meditație, dar și bolnav, în 1952, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreția schitului și să se retragă la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul.
Cuviosul ieroschimonah Ioan a trăit într-o peșteră dimprejurul acestei mănăstiri, cu hramul Sfânta Ana, în cea mai aspră schivnicie în ultimii opt ani de viață. Această peșteră se găsește în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo trei km de mănăstire. Intrarea în ea se află la o înălțime de aproximativ 7 m față de cursul apei, încât se ajungea în peșteră numai cu o scară. Peștera are trei încăperi: prima, de vreo 12 metri pătrați, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat prestol și unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Printr-o scobitură făcută în piatră se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătrați, în care pustnicul mânca din puțina hrană pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială. Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o „peșteră” a mormintelor, căci aici erau așezate spre veșnică odihnă trupurile celor ce se nevoiseră aici. În această peșteră, cu dorul țării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele veșnice Cuviosul lacob Ioan în ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuți în țară, iar ceilalți 24 la Locurile Sfinte. Trupul său ostenit de post și de priveghere a fost prohodit și așezat spre veșnică odihnă în cea de-a treia încăpere a peșterii în care fuseseră înmormântați și alți schimonahi care trăiseră acolo.
Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peștera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiții locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peștera mormintelor, urmând ca osemintele Cuviosului să fie duse în gropnița de obște. Erau de față mai mulți arhimandriți și călugări greci și români, precum și câțiva pelerini din țară. Toți cei ce erau de față au constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg, neatins de nici o stricăciune. Fiind anunțat de îndată patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat strămutarea Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Și astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adică moaștele sale, au fost coborâte din peșteră și duse în mănăstire. Pentru ca toți să fie pe deplin încredințați că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârșească 40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare și pomenire, sicriul cu trupul său fiind așezat în fața Sfintei Mese. După săvârșirea acestor slujbe, trupul a rămas ca și mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din abanos, cu sticlă în partea de deasupra, care a fost apoi așezată în Biserică.
Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 20 iunie 1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu și de folos obștii credincioșilor ortodocși de pretutindeni, și mai ales celei a românilor, ca acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul să fie trecut în rândul sfinților. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august”.
