Biserica Ortodoxă prăznuiește astăzi pe Sfântul Fanurie

În Sinaxarul Mineiului de pe luna august, la ziua a 27-a, găsim scris că Biserica prăznuiește pe Sfântul Cuvios Pimen, alături de mai mulți mucenici, Eutalia, Cucșa. Din rândul lor lipsește un sfânt pătimitor pentru credința creștină, care însă este menționat în calendarul bisericesc – Sfântul Fanurie. Lipsa pomenirii în martirologiile și sinaxarele vechi a acestui mucenic nu ar fi un fapt deosebit, dar în cazul Sfântului care este prăznuit astăzi mai este ceva de adăugat. În toate Acatistierele care cuprind slujbele de laudă la adresa sfinților mai importanți din istoria Bisericii și cărora evlavia populară le-a acordat mai multă atenție, se află și Acatistul Sfântului Fanurie. Istoria acestui sfânt despre care nu face pomenire Sinaxarul, dar al cărui acatist ne vorbește despre minunile săvârșite de el, o puteți afla în cele de mai jos.

Numele mucenicului este cu certitudine de origine greacă. În elină, verbul sau înseamnă „a face vizibil”, „a arăta”, iar la diateza reflexivă el se tălmăcește prin „a arăta despre sine ceva”, „a arăta cuiva ceva ca al său”. Acest nume este îndreptățit, întrucât Sfântul Fanurie este cel care a săvârșit multe minuni pentru regăsirea lucrurilor și animalelor pierdute. Dar numele său mai poate fi interpretat și în sensul că mucenicul a făcut prin viața sa să se arate puterea credinței în Hristos. Așa cum aflăm și în biografia sa, Sfântul credem că s-a născut în Grecia, mai exact în insula Rodos. La această ipoteză ne conduc descoperirile făcute în secolul al XIV-lea, când cu ocazia unor săpături făcute pentru a ridica zidurile fortăreței renumitei insule grecești, lucrătorii au găsit sub lespezile unei biserici aflate în ruină mai multe icoane. Dintre acestea, una singură, închipuind figura unui ostaș tânăr care ținea în mâna dreaptă o cruce și o lumânare, era intactă. Date privind biografia Sfântului găsim în Viețile Sfinților pe luna august, editate de părintele Ioanichie Bălan la Mănăstirea Sihăstria.

Moaștele Sfântului au fost descoperite de niște păstori în jurul anului 1500, când pe vârful unui munte unde își pășteau oile se vedea o lumină care nu se stingea niciodată. Au crezut că acolo era ascunsă o comoară. S-au legat cu frânghii groase, s-au suit în locul acela plin de strălucire și au văzut în peștera de pe culmea muntelui moaștele Sfântului și o piele de animal pe care era scrisă viața mucenicului.

Nu se cunoaște data precisă de naștere a lui Fanurie. Știm doar că provenea dintr-o familie păgână bogată, foarte numeroasă, având încă 12 frați, dintre care el era cel mai mare. A urmat drumul oricărui tânăr de condiție aleasă, studiind filosofia și celelalte științe ale timpului său.

Pe când avea 12 ani, tatăl lui, care se ocupa cu comerțul, a murit. Tovarășii de negustorie s-au grăbit să lase familia lui Fanurie fără nici un sprijin. Rămasă singură, cu 13 copii, mama mucenicului a fost nevoită pentru a-și întreține familia să joace și să cânte noaptea în locuri rău famate. Cei 13 băieți vedeau în fiecare zi cum mama lor, îmbrăcată în haine ponosite, plângea și se ruga. Povestind unui prieten că viața mamei sale este sfântă, acesta l-a sfătuit să o urmărească unde pleacă în timpul nopții. Fanurie a urmărit-o și a văzut că după ce a lepădat hainele cele sărace, s-a îmbrăcat în veșminte strălucitoare și a intrat într-o casă de unde se auzeau cântări de petrecere. Acolo, cu lacrimi pe obraz, mama mucenicului cânta și juca. Fanurie s-a apropiat și, intrând, a strigat tare: „Mamă!” La glasul copilului, femeia, înspăimântată că a fost descoperită de fiul ei, a căzut jos.

Mâhnit de ceea ce văzuse, Fanurie a părăsit orașul, s-a îmbarcat pe corabie și a ajuns într-un loc pustiu al cărui nume nu îl cunoaștem. Acolo a fost botezat și, după un timp, tânărul s-a întors în orașul natal pentru a vedea ce fac frații și maica sa. Acum a aflat că mama sa murise în clipa când copilul ei o descoperise în localul de noapte, iar pe frații săi nu i-a mai întâlnit, după moartea mamei lor, ei răspândindu-se în lume.

Întorcându-se înapoi în acea pustie, Fanurie viețuiește acum după regulile pustnicești. Mâncarea odată la trei zile, care consta numai în pâine muiată, privegherile de noapte, milostenia, lucrul cu mâinile de fiecare zi i-au adus atâta spor duhovnicesc încât și animalele din acel loc când se aflau în preajma lui deveneau blânde și uitau de sălbăticia lor. Iar oamenii care cereau rugăciunea lui se tămăduiau de neputințele lor. De multe ori a fost chemat din pustie să vină în cetate pentru a vindeca neputințele și bolile oamenilor. Plin de bunătate față de săraci, orfani și văduve, cu gândul la mama și frații lui, sfântul nu lăsat niciodată rugămințile oamenilor neascultate. Cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, a făcut pe muți să vorbească, surzii și-au recăpătat auzul. Un an de zile a mers în toată cetatea mângâind pe oameni, botezându-i și învățându-i dreapta credință. Dar vrăjmașul din vechime al omului, diavolul, prefăcându-se într-un tânăr străin, a venit la dregătorul cetății spunând că toate cele făptuite de Fanurie nu sunt lucrate cu puterea lui Dumnezeu, ci cu vrăji, ca poporul să fie cu el și să înlăture pe dregător. Dar adevărul era altul; răuvoitorii mincinoși nu mai puteau fura din vistieria cetății. Auzind de răutatea oamenilor, Fanurie a părăsit cetatea, iar cei tămăduiți de el plângeau pentru că aveau să fie lipsiți de bunătatea Sfântului și de marele lui ajutor. În orașul în care a ajuns, cel exilat a săvârșit aceleași fapte minunate. Și istoria s-a repetat. Sfântul a trebuit din nou să ia calea pribegiei. Biograful nu ne spune cum se numea țara îndepărtată de care face amintire. E posibil să fi fost Egiptul. Aici, fiica regelui căzuse grav bolnavă, fiind pe moarte. Cunoscând faima tânărului care venise de curând în țară, una din slugile împăratului i-a spus stăpânului său: „Împărate, este un tânăr frumos care vindecă orice boală, ba și morții înviază, făcând rugăciuni către Hristos. Și nu le dă bolnavilor sau morților nici un fel de doctorie, nu se atinge de ei și nu primește ca plată nici măcar o bucată de pâine”. La auzul acestor cuvinte, împăratul a trimis careta împărătească pentru a-l aduce pe Fanurie la curte. Dar fericitul nici călare nu a vrut să meargă, ci ostenindu-și picioarele sale multe zile a ajuns înaintea regelui bogat. Fata deja murise, toți erau deznădăjduiți. Dar Sfântul, dus în camera moartei, a poruncit să intre acolo numai părinții fetei și, lăcrimând, a început să se roage. Se făcuse miazăzi. Fanurie era mâhnit. Părea că cerea prea mult lui Dumnezeu. La picioarele Sfântului se făcuse baltă de lacrimi, iar împăratul și soția lui erau uimiți de râvna și credința cu care Fanurie se încăpățâna să creadă în mila Dumnezeului lui. O rază străluci deasupra moartei. Atunci Sfântul se ridică în picioare și, luând de mână fata, îi zise: „În numele lui Hristos Iisus Cel răstignit, scoală-te și vino înapoi la părinții tăi!” Atunci tânăra se ridică în picioare și strigă cu glas mare: „Mare este Dumnezeul lui Fanurie căci în iadul cel mai de jos fiind, unde mă chinuiam împreună cu cei care s-au închinat idolilor și eram batjocura și chinul diavolilor, iadul m-a vărsat afară cu mare frică, temându-se la auzul numelui Sfântului. Mare este Dumnezeul creștinilor, iar toți dumnezeii păgânilor draci sunt”. Drept răsplată pentru tămăduirea fiicei sale, împăratul a vrut să-i dea lui Fanurie jumătate din împărăție, dar el nu a primit nimic. A cerut doar ca plată eliberarea tuturor celor întemnițați.

Văzând modestia și smerenia Sfântului, împăratul împreună cu supușii lui au cerut botezul și s-au făcut creștini. Dar vracii și vrăjitorii de la curte, invidioși pe Fanurie, au uneltit din nou împotriva tămăduitorului și au reușit să aducă mânia împăratului asupra tânărului grec. Fanurie a fost bătut cu pietre, i s-au smuls dinții din gură, a fost înțepat cu sulița și apoi i s-au turnat sare și oțet pe răni. I-au fost tăiate mâinile și degetele de la picioare, precum și urechile. Iar tot poporul se mira și plângea că plăcutul lui Hristos, care ajutase pe toți în neputințele lor, era acum batjocorit și scuipat. Fanurie nu avea decât 19 ani. Au fost aleși trei din cei mai cruzi călăi pentru a duce la îndeplinire pedeapsa capitală. Înainte de moarte, cel schingiuit a cerut voie să-și facă ultima rugăciune: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai miluit pe cei care au strigat către Tine, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei și zahăr sau o plăcintă și o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă”. Atunci s-a auzit glasul Domnului: „Fie, Fanurie, după cuvântul tău și tot cel ce te va chema pe tine în ajutor să fie ascultat de Mine și tu vei fi ajutorul celor din nevoi”. La auzul glasului, mulți necredincioși care se ridicaseră împotriva lui au cerut să fie botezați. Dar Sfântul nu avea apă pentru botez. Atunci s-a rugat ca peste toți care doresc botezul să se pogoare ploaie din cer. Și minune mare s-a petrecut, căci a plouat numai peste cei ce voiau să primească botezul. Au fost creștinați și călăii aleși pentru execuție, care acum nu mai doreau să ucidă pe Sfântul. Însă el i-a rugat să împlinească porunca împărătească, făgăduindu-le că vor fi și ei alături de el în rai.

După ce i-a fost tăiat capul, în loc să curgă sânge, de la gâtul mucenicului a curs lapte, iar capul lui a mers în jurul trupului grăind: „Așa cinstește Hristos pe cei ce cred în El!”

Pomenirea Sfântului se face la 27 august și mulți creștini, potrivit ultimei rugăciuni a mucenicului, fac în ziua prăznuirii lui nouă turte pe care le împart săracilor, iar după ajutorul primit de la sfânt fac o plăcintă mai mare, dăruită celor lipsiți, ca mulțumire adusă lui.

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente