Biserica Ortodoxă îl pomenește astăzi pe Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în anul 1650 în Georgia, sau Iviria, numindu-se din botez Andrei. A căzut de tânăr rob la turci și, după eliberare, a trăit ca monah pe lângă Patriarhia Ecumenică, învățând carte și arta sculpturii în lemn, a picturii, broderiei și caligrafiei. Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Muntenia în anul 1690, în scopul realizării planurilor sale culturale. Aici a învățat limba română și a început opera de tipograf, ca ucenic al lui Mitrofan, fost episcop de Huși. În 1691 ia conducerea tipografiei bucureștene, prima carte tipărită fiind ‘Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul sau Leon’. Au urmat ‘Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigore Decapolitul’ (1692) și ‘Psaltirea românească’. (1694). Între anii 1696 și 1704 este egumen la Snagov, unde – în primii cinci ani – va tipări 15 lucrări : șapte în grecește, cinci în română, una în slavonă, una în slovo-română și una în greco-arabă. Dintre cele românești amintim : ‘Evanghelia’ (1697), ‘Acatistul Născătoarei de Dumnezeu’ (1698), ‘Învățături creștinești’ (1700), ‘Floarea darurilor’ (1701), cunoscuta pentru conținutul ei moralizator etc. Și-a creat ucenici, cei mai importanți fiind Mihail Ștefan și Gheorghe Radovici. Cea mai fecundă perioada ca tipograf o are la București între anii 1701-1705, imprimând 15 cărți: doua în română – ‘Noul Testament’ (după ediția de la Alba Iulia din 1648) și ‘Acatistul Maicii Domnului’ (1703) – una în slavo-română, una în greco-arabă și 11 în grecește. În 1705, egumenul Antim de Snagov este ales Episcop de Râmnic, fiind hirotonit de către Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Aici și-a dovedit aceleași calități organizatorice și culturale, înființând prima tipografie din oraș și tipărind – în numai trei ani – nouă cărți : trei în grecește, trei în slavo-română și trei românești, prin care începe seria tipăriturilor românești menite să ducă la triumful definitiv al limbii române în Biserică. Amintim ‘Evhologhion’ sau ‘Molitvelnic’ (1706) în două volume, primul un ‘Liturghier’ – întâiul tipărit în Muntenia – iar al doilea un ‘Molitvelnic’ sau carte de rugăciuni. Tot la Râmnic s-a îngrijit de sporirea bunurilor Episcopiei și de restaurarea mănăstirilor Cozia și Govora. În anul 1708 este ales Mitropolit al Ungrovlahiei în locul lui Teodosie, păstrându-se frumoasa cuvântare de înscăunare în care se angaja să-L slujească pe Dumnezeu cu dăruire iar pe credincioși cu jertfelnicie. Mitropolitul Antim a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște, tipărind 18 cărți, dintre care 11 românești, cea mai importantă fiind ‘Capete de poruncă’ (1714), precizând principalele îndatoriri ale preoților. Ultima carte tipărită la mănăstirea Antim, în 1716, ‘Istoria lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul’, urcă la 63 cărțile tipărite de el într-un sfert de veac – dintre care 22 în românește – fiind alături de Coresi, cel mai de seama tipograf din cultura veche românească. Pătrunderea limbii române în Biserică a necesitat timp. Primele încercări făcute de Coresi, urmat de Mitropolitul Ștefan, care tipărește în românește rânduielile tipiconale, de Mitropolitul Teodosie, care introduce lecturile biblice în românește și, în sfârșit, de Antim pentru textul slujbei preotului și cântarea. În plus, Antim a tipărit în românește Liturghierul și Molitvelnicul, prin care ‘datina străină a primit o lovitura de moarte’ – cum scria Nicolae Iorga. Opera literară a Mitropolitului Antim constă din trei lucrări tipărite pentru nevoile preoților : ‘Învățătură despre taina pocăinței’ (1705), un mic ‘Catehism’ (1710) și ‘Capete de poruncă’ (1714), precum și unele manuscrise. Dintre acestea amintim: ‘Chipurile Vechiului și Noului Testament’ (azi la Kiev) și, mai ales, ‘Didahiile’ sau ‘Predicile’ sale (ed. Gabriel Strempel, 1962), alcătuite din 28 predici și 7 cuvântări ocazionale, citând din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți sau amintind filozofi și poeți din Antichitate. Ele arată ‘hotărârea mitropolitului de a curăți o Biserica decăzută în moravuri’ (Nicolae Iorga), amintește de asuprirea socială și națională a poporului din partea marilor boieri și a turcilor, afirmând în cuvântarea de înscăunare ‘suntem încongiurați de atâtea nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta’, sau în cuvântarea la Schimbarea la față ‘suntem supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări din toate părțile’. Cât privește limba și stilul, G. Strempel scria : ‘Opera lui Antim Ivireanul este un prețios monument de limbă românească, ce se citește cu plăcere și astăzi, după un sfert de mileniu de la data când a fost elaborată’. Între anii 1713 și 1715 a zidit mănăstirea cu hramul Tuturor Sfinților din București, cunoscută ca mănăstirea Antim, după planurile sale. Biserica a fost împodobită în exterior și in interior, dotată cu odoare, cărți și obiecte de cult și având chilii pentru călugări. A înzestrat-o cu moșii și alte venituri, din cheltuiala proprie, pentru monahi dar și pentru săraci, cum reiese din Testamentul său, un model de opera socială a Bisericii. Pe lângă interesele Bisericii, Mitropolitul Antim s-a dovedit și un patriot luminat. El a aparat drepturile sale, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, conduse de către călugări greci, care nu mai pomeneau la slujbe pe mitropolitul locului. În plus, a luptat împotriva opresiunii turcești, militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare. Când Constantin Brâncoveanu a vrut să-l înlăture din scaunul mitropolitan, el s-a apărat în scris – în două rânduri în 1712 – rămânând ca ierarh pana la moartea martirică a lui Brâncoveanu (1714) și sub Ștefan Cantacuzino (1714-1715). Un destin tragic a unit pe domnitorul Constantin Brâncoveanu cu Mitropolitul Antim – martiriul. După ce pe tronul muntean a ajuns, în decembrie 1715, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, au început zile grele pentru Antim. În 1716, cu ocazia războiului ruso-austriac, domnul – impus de turci – a părăsit capitala, plecând spre Dunăre. La 18 august 1716, după o discuție aprinsă, la Călugăreni, Antim s-a întors la București, la credincioșii săi. Aici a continuat lupta pentru înlăturarea fanariotului, alegând domn pe Pătrașcu Brezoianu. Reîntoarcerea lui Nicolae Mavrocordat pe tron, în septembrie 1716, a însemnat și pedepsirea lui. Mai întâi pe linie bisericească, domnitorul cerând Patriarhiei Ecumenice caterisirea. Această sentință injustă a fost corectată, la cererea Patriarhiei Române, de către Patriarhul Athenagoras I, abia la 8 martie 1966. A urmat exilul, spre Sinai, unde – din nefericire – n-a mai ajuns. Pe drum a fost ucis de turci prin înecare în râul Tingea, lângă Adrianopol ; era 27 septembrie 1716, dată la care a intrat în calendarul Bisericii noastre. Așa a sfârșit Mitropolitul Antim Ivireanul, martirizat de turci, ca și marele său binefăcător, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. Mitropolitul-martir Antim Ivireanul, deși născut pe alte meleaguri, s-a identificat cu poporul pe care l-a slujit, pentru care a tipărit atâtea cărți, contribuind la desăvârșirea procesului de românizare al slujbelor bisericești. Ca păstor de suflete – Episcop și Mitropolit – a slujit lui Dumnezeu și credincioșilor prin pilda vieții, prin îndemnurile spiritual-morale și, mai ales, prin Testamentul său, prin care a lăsat întreaga sa avere pentru opere de caritate. Patriot luminat și apărător al creștinilor din Patriarhiile răsăritene, Mitropolitul Antim a plătit cu viața îndrăzneala de a se fi ridicat împotriva turcilor și a primului domn fanariot. Toate aceste considerente au determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să-l canonizeze, alături de alte personalități religioase românești, în vara anului 1992.

Comentarii Facebook


Știri recente