Biserica Ortodoxă a fost mereu ca o mamă

Episcopia Maramureșului și Sătmarului vine din istorie în contemporaneitate cu cununa martiriului pe frunte. La puțin peste două decenii de la reînființare, eparhia a reușit să exprime cu forță năzuința dintotdeauna a românilor din această parte de țară: demnitatea ortodoxă și faptul că, deși au rămas fără voievozi în istorie, s-au comportat voievodal peste veacuri. Recent, am purtat o discuție cu Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al acestei eparhii, despre trecutul, martiriul, prezentul și viitorul Maramureșului ortodox.

Preasfinția Voastră, pe teritoriu eparhial conviețuiesc cetățeni care aparțin și altor confesiuni. Cum poate fi caracterizată misiunea Episcopiei Maramureșului și Sătmarului din această perspectivă?

Transilvania, nord-vestul României în general, are o abordare aș spune eu creștin-europeană. În eparhia noastră conviețuiesc mai multe etnii și confesiuni sau culte. Situația confesională se prezintă astfel, după datele recensământului din 2011: județul Maramureș are 461.000 de locuitori, din care 360.000 sunt de religie ortodoxă, adică 78%; județul Satu Mare are 329.000 de locuitori, din care 160.000 sunt de religie ortodoxă, adică aproximativ 50%. Celelalte trei Biserici istorice – Greco-Catolică, Romano-Catolică și Reformată – au un număr mic de credincioși. Dar atmosfera interconfesională este de dialog permanent cu Biserica majoritară. De altfel, Biserica noastră a încercat întotdeauna să se comporte ca o mamă. Nu a fost niciodată dominantă sau asupritoare. A fost împăciuitoare și iertătoare, chiar dacă a primit, în decursul istoriei, multe răni și a fost mâhnită și îndurerată. Întotdeauna însă s-a comportat în mod fratern cu celelalte culte. Am putea spune că este o atmosferă de colaborare, de întâlnire, de dialog și de cunoaștere, pentru că nu folosește nimănui conflictul.

În ceea ce privește relațiile cu Biserica Greco-Catolică, pe parcursul celor două decenii de după 1990, acestea s-au mai detensionat. Și ortodocșii și-au construit biserici, și greco-catolicii, pentru că problema cea mai mare era lipsa lăcașurilor de cult. Acum, toate comunitățile au propriile biserici.

De la primul horepiscop la episcopia de azi

Punctați câteva date din tumultuoasa istorie a episcopiei†¦

Rădăcinile Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului coboară în istorie pe parcursul a șase secole. În 1391, Mănăstirea Peri, astăzi în dreapta Tisei, în Ucraina, primește actul de ridicare la rangul de stavropighie, semnat de patriarhul Antonie al Constantinopolului, iar egumenul Pahomie, atribuții cvasiepiscopale. Apoi, un șir de horepiscopi, sau episcopi de țară, au rezidat în Mănăstirea Peri și în mănăstirile existente în Maramureș până la 1762, când cele mai multe au fost distruse de generalul Bucow, din ordinul Mariei Tereza. Deci, rădăcinile episcopiei coboară până la 1391. Sunt pomeniți, apoi și identificați, peste 40 de horepiscopi care rezidau în mănăstirile din Maramureș.

Românii nu au avut voie în Transilvania să aibă episcopii în mediul urban. De aceea, Eparhia Maramureșului a fost o episcopie martirică și misionară. Mereu a fost suprimată și mereu a reînviat. Ea a continuat să existe însă în ființa, conștiința și în credința creștinilor maramureșeni.

Anul pe care noi îl menționăm ca unul foarte important este 1690, când este pomenit episcopul Iosif Stoica, devenit din 1992 Sfântul Iosif Mărturisitorul. Acesta păstorea în Maramureș când, la 1700-1701, mitropolitul de la Bălgrad, Atanasie Anghel, a semnat documentul de unire cu Biserica Romei. Episcopul Iosif a respins uniația. Drept urmare, preoțimea din Maramureș, împreună cu credincioșii, au rămas fideli Ortodoxiei. Uniația nu a avut repercusiuni în această parte a Transilvaniei până pe la 1762, când a fost impusă cu forța, și chiar și așa românii ortodocși din Maramureș au rămas ce au fost, chiar dacă după 1800 au fost declarați greco-catolici pur și simplu, fără să fie întrebați sau consultați. În această situație, după 1700, singurul ierarh ortodox din Transilvania a rămas Sfântul Iosif. Pe un antimis din vremea lui se semnează: „Episcopul Iosif Stoica al Maramureșului și locțiitor de mitropolit al Bălgradului”.

La 1705, a fost închis în închisoarea de la Hust, în Ucraina de astăzi, pentru faptul că nu a vrut să semneze un document prin care i se cerea să părăsească Ortodoxia. A fost eliberat însă la presiunea credincioșilor, dar nu și-a mai putut ocupa scaunul niciodată. Moare în 1713, dar nu se cunoaște mormântul lui.

Ultimul episcop ortodox de Maramureș cunoscut cu numele este Gavril Ștefanca de Bârsana, care a rezidat în Mănăstirea Bârsana și care este pomenit la 1739. De la această dată, românii maramureșeni nu au mai avut voie să aibă propriul episcop ortodox, dar acest lucru nu înseamnă că au acceptat uniația.

Înființarea oficială a Episcopiei Maramureșului a avut loc în 1937, prin decret regal semnat de regele Carol al II-lea și prin hotărârea Consiliului de Miniștri. Atunci s-a oferit ca reședință Palatul Culturii din Sighetu Marmației și a fost înzestrată episcopia cu mai multe clădiri și cu 300 ha de pădure la Vadul Izei.

Ea a rezistat până în 1940, împreună cu primul ei episcop, dr. Vasile Stan, fost profesor la Sibiu. În 1940, hortiștii au spulberat această episcopie și au alungat preoțimea ortodoxă din Maramureș, profanând altarele ortodoxe. În 1944, când Ardealul de Nord a revenit la România, episcopia și-a reluat activitatea, dar în 1948, odată cu instalarea regimului comunist, a fost desființată definitiv. Episcopia noastră a fost reactivată de către Sfântul Sinod în 1990, la cererea preoțimii și credincioșilor din Maramureș și Sătmar, iar Înalt Preasfințitul Justinian a fost ales Episcop al noii eparhii. Era și firesc, pentru că este fiu al Maramureșului, cu o slujire de 30 de ani de stăreție la Mănăstirea Rohia, și 17 ani ca Episcop-vicar la Cluj. Încă de pe vremea stăreției la Rohia, era recunoscut ca un fel de episcop al locului, fără să fie încă ridicat la acest rang. A fost prețuit, urmat, ascultat și iubit, pentru că are un har deosebit. De aceea, reîntoarcerea Înalt Preasfințitului Justinian în Maramureș a adus multă liniște, pace și siguranța că românii, credincioșii din Maramureș, vor rămâne atașați Bisericii noastre Ortodoxe. Și așa a și fost, precum se vede din cele trei recensăminte.

Ce au însemnat cele peste două decenii de viață post-comunistă care s-au scurs de la reînființarea episcopiei?

Episcopia a început foarte greu. Spre deosebire de alte locuri din țară, unde au fost reînființate sau înființate noi eparhii, autoritățile locale din Baia Mare au fost foarte reținute. Parcă nu s-au bucurat.

Un an de zile a stat Înalt Preasfințitul Justinian fără reședință. Sigur, i s-au oferit trei camere colo, altele două dincolo, necorespunzătoare însă. Un an a stat în gazdă la consilierul economic, părintele Bălan. Apoi i s-a oferit spațiu în clădirea actualei reședințe, care era liberă de sarcini. Ulterior, s-au mai construit două aripi de clădire, cu paraclis episcopal, o sală de ședințe, bibliotecă, muzeu și birouri.

În această perioadă, s-au construit în eparhie 130 de biserici, plus Catedrala episcopală. De la trei mănăstiri, pe care le avea episcopia în 1990, acum sunt 20 de mănăstiri și 7 schituri. Avem un seminar teologic, „Sfântul Iosif Mărturisitorul”, în Baia Mare, și trei secții de teologie în cadrul Universității de Nord, un liceu teologic ortodox confesional, „Nicolae Steinhardt”, la Satu Mare, cu învățământ liceal, gimnazial, primar și preșcolar, cu 450 de elevi.

Școlile teologice au fost și sunt pepiniera în care s-au format preoții noștri care, de la 300 în 1990, astăzi sunt 570, iar parohiile, de la 300 am ajuns astăzi la 550 unități de cult.

Putem spune că acum suntem în rând cu toate eparhiile din țară.

Maramureșenii și verticalitatea bisericilor lor

Existența unor colectivități românești semnificative dincolo de Tisa este o realitate istorică. Țineți legătura cu acestea?

Există cinci comunități românești în dreapta Tisei care își păstrează foarte bine identitatea românească, limba și credința. Acestea, la un loc, adună un număr de 30.000 de români. Din nefericire, prozelitismul sectar a fost foarte agresiv acolo. Mulți au trecut la cultele neoprotestante, care au venit cu o ofertă tentantă: după 1990 au adus carte în limba română. Iar preoții ortodocși slujeau, chiar și după â90, după Liturghierul cu litere chirilice. Dar și așa, din cei 30.000 de români, aproape 20.000 au rămas ortodocși.

La ei mergem din când în când. Țin de Episcopia Hustului și Vinovogradovului, păstorită de Înalt Preasfințitul Marc, care este foarte deschis și cu care coliturghisim adesea. Mergem de câte ori au ei nevoie. La Slatina am fost recent, chiar a doua zi de Crăciun, după calendarul neîndreptat. Le-am dus și acum cărți, Evanghelie, Apostol, Liturghier, Molitfelnic, ultimele ediții editate de institutul nostru biblic. Le ducem și altfel de cărți, pentru că ei duc lipsă de carte în limba română.

Nu putem să facem mai mult decât să-i asistăm duhovnicește și să-i îndemnăm să-și păstreze identitatea, așa cum au făcut-o până acum. Ei au rezistat prin credință și tradiții deznaționalizării. Alții însă au avut o soartă mai grea. Au fost duși în Siberia, satele au fost depopulate. Cele cinci localități care țin legături foarte strânse cu cei din stânga Tisei își păstrează cu sfințenie credința și tradiția, parcă mai autentic decât cele de dincoace de Tisa, din Maramureșul voievodal. Aceasta este lucrarea noastră. Să putem să le facem un dar duhovnicesc. Bucuria de a fi împreună la sărbători și la evenimente.

Preasfinția Voastră, are vreo semnificație anume verticalitatea, înălțimea cu totul deosebită a turlelor bisericilor maramureșene?

Meșterii populari de geniu din Maramureș au găsit o soluție strălucită, inspirată de Dumnezeu, construindu-și catedralele de lemn. Ortodocșii nu au avut voie să ridice biserici de zid, după porunca împărătească de la Viena, ca să poată fi mai ușor distruse prin ardere, dacă se dorea.

Atunci au găsit această formulă de a construi catedrale de lemn.

Avem peste 40 de monumente istorice de mare valoare în episcopia noastră, unele de mărimi impresionante, cu o vechime de cinci și peste cinci secole, o bogăție de valori sacre, icoane vechi, cruci, cărți vechi și obiecte de cult.

Aceste catedrale, cred, sunt un mod prin care maramureșenii și-au manifestat credința, în relația pământ-cer. Ei au gândit așa când le-au construit: de aici, având „antenă” spre Dumnezeu, nimeni nu ne poate disloca! Pe ei nu i-a putut nimeni dezrădăcina. Nici în cele mai cumplite încercări de maghiarizare sau catolicizare. Maramureșenii au rămas ceea ce au fost prin credința lor ortodoxă păstrată cu sfințenie. Chiar și atunci când au fost declarați greco-catolici, tot ortodocși au rămas, păstrându-și sărbătorile și legea strămoșească, cum îi ziceau ei. Și-au ținut portul, și-au vorbit graiul, și-au păstrat tradițiile, și acesta este un semn al demnității lor și al faptului că după ce au rămas fără voievozi, s-au comportat ei voievodal. Au avut conștiința înrădăcinării și a responsabilității unei moșteniri pe care au iubit-o, prețuit-o și pe care au sporit-o mereu.

Așa se explică frumusețea bisericilor din Maramureș, a portului, a graiului, ospitalitatea, deschiderea, porțile maramureșene, casele cu prispe. Toate te cheamă la întâlnire, la dialog, „pe ospeție”, „pe omenie”, cum se spune în Maramureș. Acestea îi dau Maramureșului o frumusețe unică în peisajul românesc. Și, cum spunea părintele prof. Ilie Moldovan de la Sibiu, Dumnezeu să-l odihnească, dacă ar fi să reînceapă renașterea poporului român, locul din care aceasta ar putea porni ar fi Maramureșul!

Nu știu cât mai rezistăm. Să dea Dumnezeu să rezistăm. Să reziste comunitățile, parohiile, familia în Maramureș, pentru că tinerii care pleacă afară mai aduc acasă și alte „noutăți” și „modernități”.

Migrație și nevoie acută de normalitate

Maramureșul, ca și alte zone ale țării, se confruntă cu plecarea în masă a cetățenilor la muncă peste granițe. Care sunt consecințele acestui fenomen?

Din statisticile noastre, am putut constata că 30 la sută din familiile tinere din Maramureș sunt plecate în străinătate. Asta înseamnă că familia se dezmembrează, copiii rămân cu bunicii, părinții mai în vârstă rămân fără sprijin la bătrânețe. Este evident că situația este și o problemă a Bisericii, care trebuie, alături de autorități, să găsească soluții la această migrație atât de serioasă și care aduce multe drame. Copiii care trăiesc cu dorul nemângâiat al părinților și care sunt crescuți de bunici au o problemă. La noi nu sunt situații atât de dramatice cum se întâmplă în alte părți ale țării, pentru că aici bunicii sunt foarte credincioși și cu multă băgare de seamă pentru creșterea nepoților. Își asumă rolul, ca niște părinți adevărați. Dar și în episcopia noastră am dezvoltat programele stabilite de Sfântul Sinod, cum de altfel se întâmplă la nivelul întregii Patriarhii. Desfășurăm programe speciale, prin Sectorul catehetic, pentru educația tineretului, de pildă. Am dezvoltat activități prin programul „Alege școala!”, care au ajutat foarte mulți copii. Prin programul „Hristos împărtășit copiilor”, foarte mulți copii și tineri talentați au devenit dornici să-și dezvolte vocația creatoare creștină. În acest fel, Biserica suplinește lipsa și dorul părinților. În comunitatea Bisericii se simt acasă, iar preotul devine pentru ei părintele plecat, păstorul sufletesc care merge în familiile lor, le cercetează și le aduce un strop de mângâiere, de povățuire, de îndrumare, de stabilitate și de curaj pentru a duce mai departe această cruce a despărțirii.

Preasfinția Voastră, cum se vede țara de la hotarul de nord-vest al ei?

Privim țara cu multă nădeje, într-un viitor mai bun. Cu dorința de a reveni la o stare de normalitate, astfel că în bisericile noastre să nu se împuțineze numărul credincioșilor din cauza plecării la muncă în străinătate sau a nenașterii de prunci. Ne rugăm lui Dumnezeu ca românii să rămână credincioși, așa cum s-au declarat la cele trei recensăminte care s-au făcut până acum din 1990. Cu toate că am trecut printr-un purgatoriu, printr-un regim ateu timp de 45 de ani, Biserica Ortodoxă și-a făcut datoria și am rămas un popor creștin.

În Transilvania, este o competiție interconfesională, pentru că aici atmosfera este multietnică și pluriconfesională. Este o năzuință a fiecărei comunități de a-și păstra cultura, credința și tradițiile, tot ce ține de identitatea ei. Este o competiție în sensul constructiv al cuvântului. Ar fi bine să existe această competiție și la nivel național, chiar și între comunitățile de aceleași tradiții. Cu această nădejde privim România de la nord-vestul graniței sale. Că vom rămâne un popor creștin, că ne vom păstra identitatea ortodoxă, că vom mărturisi pe Dumnezeu și în mileniul III, și aceasta va fi de fapt bogăția noastră cea mare, din care apoi se va naște și prosperitatea materială, și normalitatea socială.

Care sunt proiectele pe care doriți să le derulați în viitor?

Suntem deficitari puțin la capitolul filantropie. Avem mai puține așezăminte decât ar fi nevoie. Pentru că noi am venit cu toată episcopia în reconstrucție și n-a fost ușor.

Cea mai grea lucrare este Catedrala episcopală. Va mai dura ceva timp până să o terminăm, din cauza resurselor puține, dar și din cauza complexității proiectului. Este o cruce extraordinar de grea, ne-am asumat-o și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am adus-o până aici și sperăm să ne bucurăm, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, de încheierea lucrărilor.

În vecinătatea catedralei, am primit un bloc în care dorim să deschidem o policlinică, să facem un așezământ pentru bătrâni, dar nu am reușit încă să accesăm fonduri pe un proiect în acest sens. Sperăm, deci, să progresăm și în această direcție, spre slava lui Dumnezeu și mângâierea credincioșilor. În rest, să mărturisim cu tărie și curaj pe Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 26 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente