Biserica exilului românesc din Paris s-a întors acasă

Pentru toți românii stabiliți în capitala franceză, din trecut sau din prezent, era nevoie de un loc în care să se simtă acasă, în care să-și păstreze identitatea religioasă și națională neștirbite. El se identifică cu Catedrala „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, iar toți românii care fac parte din această parohie sunt uniți în același gând cu marele Eugen Ionescu: „Viața unui popor se fondează și este perpetuată prin spiritualitatea sa. Când libertatea acestui popor este amenințată, când însăși existența sa este amenințată, el subzistă și supraviețuiește prin spiritualitatea sa. Biserica «Sfinții Arhangheli» este, pentru România, nu departe de Notre-Dame, acest loc spiritual, un gardian al vieții împotriva tuturor vicisitudinilor istorice și personale, care aici se transformă în speranță”.

Înainte de a fi atribuită cultului ortodox român, Catedrala mitropolitană din Paris, situată în inima Cartierului Latin, pe strada Jean de Beauvais, nr. 9, ridicată în secolul al XIV-lea pentru a servi drept capelă studenților care urmau cursurile cu același nume, a avut o lungă și glorioasă istorie. În cadrul vizitei pe care o va efectua în luna iulie anul acesta, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va sluji în acest lăcaș de închinare reprezentativ pentru românii din capitala Franței.

Cel care a pus bazele Colegiului „Jean de Beauvais” este cardinalul Jean II de Dormans, în secolul al XIV-lea, cu scopul de a instrui tinerii săraci din ținuturile sale de origine. La data de 12 iulie 1359 el ajunge episcop de Beauvais, devenind astfel „Jean de Beauvais”, așa cum atestă până în zilele noastre și numele străzii pe care se ridică biserica colegiului său parizian. În acest scop el cumpără, într-o zi de duminică, la data de 29 iunie 1365, „Casa Imaginilor”, strada Clos Bruneau, și apoi, pe 11 iulie, casa numită Gago. Cinci ani mai târziu, la 8 mai 1370, va promulga documentul fondării colegiului.

După moartea lui Jean de Beauvais (1373), regele Carol V, având o recunoștință fidelă pentru cancelarul pe care-l numea „prietenul său”, ia asupra sa protecția colegiului. Astfel, pentru a arăta acest lucru, vine el însuși și pune piatra de temelie la capela colegiului, la data de 30 ianuarie 1374. O altă atenție delicată pe care Carol V i-o arată este oferirea propriului său arhitect, Raymond de Temple, pentru construcția capelei, cel care lucrase deja la construcția Louvre-lui și a Catedralei Notre-Dame, ajutat la construcție de cei mai buni meșteri și artiști în domeniu. Biserica este terminată în anul 1380 și este sfințită într-o zi de duminică, la data de 29 aprilie 1380, și închinată Sfântului Evanghelist Ioan, numit și Teologul. Începând cu această dată colegiul începe să funcționeze ca un așezământ dedicat spațiului educațional, în special cel teologic, vreme de câteva secole trecând pe aici multe dintre figurile marcante ale catolicismului francez (Sfântul François Xavier, apostolul Indiei si al Japoniei, Ignațiu de Loyola), până în anul 1865, când devine mănăstire de ordin dominican, rămânând așa doar vreme de 13 ani și jumătate, perioadă scurtă, dar în care cunoaște o importantă restaurare din partea călugărilor dominicani: biserica este restaurată, vitraliile schimbate, clădirile din împrejur renovate etc.

Arhimandritul Iosafat și prima biserică ortodoxă română din Paris

Cel care a fondat prima biserică ortodoxă română la Paris este arhimandritul Iosafat, egumenul Mănăstirii Snagov (1797-1872). Se pare că în 1821 a participat la răscoală alături de Tudor Vladimirescu împotriva dominației fanariote în Principatele Române. În 1829 este hirotonit preot de episcopul Cezarie al Buzăului, iar după ce își pierde soția și copiii, în urma marii epidemii de holeră din 1832, devine călugăr sub numele de Iosafat, apoi, câțiva ani mai târziu, stareț al Mănăstirii Snagov. Revoluția din 1848 îl va înflăcăra și îl va aduce la București, unde, după abdicarea prințului George Bibescu, este însărcinat să se ocupe de eliberarea țiganilor sclavi. După o perioadă în care trece în Transilvania, la Brașov, apoi în Dobrogea, unde slujește într-o parohie încredințată lui de mitropolitul Denis, cu economiile agonisite și cu titlul de arhimandrit, pe care tocmai îl primise, pleacă la Constantinopol, cerând binecuvântarea patriarhului ecumenic Gherman pentru proiectul său de a fonda la Paris o parohie ortodoxă română pentru toți românii exilați și toți studenții români atrași de prestigioasa Universitate Sorbona. Astfel, în iunie 1853 ajunge la Paris. Încă din 1839 se constituise în capitala franceză o „Societate a Studenților români din Paris” al cărui sediu era la nr. 3, Place de la Sorbonne.

Capela românilor, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii

În 1853, guvernul francez acordă arhimandritului Iosafat autorizația deschiderii unei capele române și aceasta își deschide porțile pe 22 noiembrie, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii, situat pe strada Racine, nr. 22. Înainte de fondarea acestei capele românii nu puteau participa la slujbe decât la capela rusă. Mai târziu, în 1855, prințul Grigore Ghica va fixa o subvenție de 7.000 de franci pe an pentru ajutorarea capelei.

Un alt rol important l-a avut arhimandritul Iosafat la înfăptuirea unirii statelor românești, atunci când, împreună cu Nicolae Golescu, Ioan Filipescu, George Cantacuzino și Pericle Ghica semnează un memorandum și îl înmânează lui Napoleon al III-lea, implorându-l să intervină pentru a reunii toți românii într-un singur stat. Acest lucru este înfăptuit în anul 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca principe unic al Moldovei și al Țării Românești. În februarie 1862, cu ocazia primului Ansamblu național al Valahiei și al Moldovei, arhimandritul va ține un energic discurs patriotic, propunând ca data de 24 ianuarie/5 februarie să devină sărbătoare națională.

În 1860 episcopul Melchisedec al Romanului trimite la cerere la Paris un preot și un diacon, iar în octombrie același an Iosafat merge la București și plasează parohia sa sub jurisdicția mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei. Pe perioada sejurului în România, lansează și un apel prin care cere crearea la Paris a unei biserici mult mai mari decât capela inițială, susținându-și cererea pe baza numărului mare de studenți români care frecventau capela (aproximativ 400-500), dar și de alte naționalități, ca greci, bulgari etc. (circa 200-300). Acest lucru va fi împlinit în anul 1882 prin cumpărarea capelei de pe strada Jean de Beauvais de către regele Carol I al României, dar arhimandritul Iosafat nu va apuca să vadă această realizare, căci trece la Domnul la data de 3/15 noiembrie 1872, în vârstă de 75 de ani.

Catedrala „Sfinții Arhangheli” de pe strada Jean de Beauvais

În România, lucrurile începeau să se complice odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la data de 23 februarie 1866, dar se clarifică odată cu venirea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1867, cel care devine apoi, în 1881, primul rege al României independente. El va cumpăra în anul 1882 vechea capelă a colegiului Dormans-Beauvais și va transfera aici parohia ortodoxă română din strada Racine. Astfel, una dintre cele mai prestigioase biserici ale Cartierului Latin, care văzuse înflorind gândirea franceză și a atras atâția studenți români, devine sanctuarul național al românilor din Franța și din Europa Occidentală. Capela, de acum catedrală română, intră într-o lungă perioadă de reamenajare conform cu exigențele cultului ortodox. Aceste lucrări durează din 1883 până în 1891, de ele ocupându-se preotul Ioan Severin, ajutat de arhitectul guvernului francez și inspector general al monumentelor istorice, P. Selmersheim. Sub indicațiile părintelui Ioan, arhitectul va desena planurile viitorului mobilier liturgic.

Un iconostas de lemn, purtând patru mari icoane îmbrăcate în argint, este donat parohiei de către marile familii române din Paris. Jos, lângă solee, un pupitru poartă icoana Sfântului Ioan Teologul, amintind de vechiul ocrotitor al bisericii, apoi o icoană a Sfinților Arhangheli, ocrotitorii actuali ai acesteia. Un amvon și strane de lemn acoperă zidurile naosului, împodobit de o cruce mare și de o frumoasă icoană a Sfintei Parascheva.

Duminică, 2 februarie 1892, preotul Ioan Severin a efectuat o primă binecuvântare a bisericii, ca apoi, pe 31 mai, să aibă loc sfințirea solemnă efectuată de Preasfințitul Inochentie Ploieșteanu (Moisiu), vicarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Clerul român al parohiei

Încă de la înființarea ei (începând cu arhimandritul Iosafat), parohia ortodoxă română din Paris a avut parte de preoți educați, cunoscători ai mai multor limbi străine, licențiați în teologie, câteodată dublu licențiați sau doctori în teologie (ca Vasile Radu, Petre Vintilescu – renumit liturgist român, episcopul Teofil Ionescu etc.) sau filosofie, ca Vartolomeu Stănescu.

În timpul studiilor sale la Sorbona (1857-1858), Iosif Gheorghian, viitorul mitropolit primat al României, a fost diacon aici. El este primul, dar nu singurul de acest fel, căci mulți dintre clericii de aici vor deveni episcopi. Dintr-un număr de douăzeci și cinci de preoți superiori, șapte vor deveni episcopi, plus încă doi proveniți dintre diaconi.

Un număr semnificativ din preoții de aici au dus o asiduă muncă științifică, încununată cu publicarea multora dintre operele lor. Pe lângă editarea de cărți și manuale, ei au fost implicați și în proiecte de traducere, fie a cărților vechi de teologie, fie a Bibliei, așa cum este cazul părintelui Vasile Radu, care a colaborat cu părintele Gala Galaction la traducerea Bibliei publicată în anul 1936.

Constantin Brâncuși a cântat la strana catedralei din strada Jean de Beauvais

Multe nume importante au slujit la această biserică. Unul dintre ele este cel al preotului Petrescu, cel care a avut o vastă activitate în domeniul muzicii bisericești. Între 1905-1909 a fost diacon aici Vartolomeu Stănescu, viitor episcop de Râmnic, care studiază la Sorbona, luându-și doctoratul în sociologie și avându-l ca profesor pe renumitul sociolog Emil Durkheim. Preotul Virgil Gheorghiu este cunoscut pentru frumoasa sa operă literară, în special La Vingt-cinquième heure (1949). Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) reacționează cu vigoare împotriva comunismului român prezent la Paris prin intermediul ambasadei. El este figura emblematică a acestei biserici, care devine un centru de rezistență anticomunist și unde toți refugiații s-au adunat. Preotul Vasile Boldeanu este cel care, prin activitatea sa, a dat catedralei caracterul și numele de „Biserica exilului”. A fost ales episcop din partea comunității, dar nu a fost sfințit din considerente politice și este pomenit de credincioși cu o profundă cinste.

În prezent, în Catedrala mitropolitană slujesc: preotul stavrofor Constantin Târziu – preot paroh, preotul Iulian Nistea, preotul Jean Boboc, ierodiaconul Iosif și diaconul Viorel Nedelcu.

De asemenea, trebuie menționate aici și nume românești de prestigiu, care, chiar dacă nu făceau parte din cler, au participat la slujbe aici sau și-au adus aportul în măsura posibilă fiecăruia. George Enescu (1881-1955) a frecventat această biserică în timpul studiilor sale la Paris, slujba Înmormântării sale fiind săvârșită tot în această biserică. Mircea Eliade (1907-1986) este, între 1952-1955, un membru activ al Consiliului parohial. Filosoful Emil Cioran vizita regulat acest edificiu. Marele Eugen Ionescu (1912-1994) era un membru activ al acestei biserici, iar la moartea sa, în 1994, slujba Înmormântării este săvârșită aici în prezența regelui Mihai I și a familiei regale. Tot aici este săvârșită ultima slujbă pentru actrița Elvira Popescu. Prințesa Marta Bibescu venea aici la biserica, iar prințul Constantin Moruzi se va căsători în această biserică cu nepoata cardinalului de Belloy. Inginerul Henri Coandă participa regulat la slujbe. Constantin Brâncuși (1876-1957), ajuns la Paris, se va atașa de această biserică, unde îi va fi atribuită și funcția de cântăreț la strană.

Mitropolitul Visarion Puiu

Una dintre figurile românești de seamă din perioada interbelică, dar și postbelică, este mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns în Paris în 1949, unde va fonda dieceza românească a Europei Occidentale, fără nici o legătură cu Patriarhia Română de București. La data de 21 februarie 1946, dată după care pleacă în străinătate, el este condamnat la moarte de către Tribunalul Popular de la București din cauza refuzului său de a servi regimul comunist, iar la 28 februarie 1950, din cauza presiunilor politice, patriarhul Justinian îl va depune din funcție în cursul sedinței plenare a Sfântului Sinod, întrunit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la data înființării Patriarhiei Române.

Odată cu venirea la putere a lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul ambasadei sale la Paris, guvernul comunist va încerca să obțină proprietatea bisericii și dreptul de a numi preoții de aici, ba chiar va încerca să transforme edificiul într-un simplu muzeu de cultură română. În ciuda rezistenței credincioșilor, biserica va rămâne închisă timp de doi ani, timp în care ea se rupe de sub jurisdicția Patriarhiei Române și doar intervenția autorităților franceze și a Consiliului parohial va face ca în ea să se oficieze slujbe din nou. Totuși, comunitatea (în frunte cu preoții parohiei), nemaidepinzând de patriarhat, rămâne fără episcop, în ciuda canoanelor bisericești.

Părintele Boldeanu se va adresa mai multor episcopi. Aceștia sunt episcopul grec Mihail al Americii, care nu se va pronunța în această problemă, și apoi doi dintre cei mai renumiți episcopi ai Bisericii Ruse din afara frontierelor, Natanael de Cartagina și Ioan Maximovici de Bruxelles (canonizat în 1994), care asigurau pe părintele Boldeanu de sprijinul lor, dar totuși și ei menționează faptul că o biserică, „pentru a fi canonică și legală, trebuie să fie neapărat supusă unui episcop canonic”. Or, mitropolitul Visarion era singurul episcop român rămas liber în Europa Occidentală, iar odată cu festivitățile celebrării a 100 de ani de la înființare (1854-1954), el este propus și acceptat în unanimitate.

La data de 26 decembrie 1954, Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici de Bruxelles, episcopul Natanael al Cartaginei și al Tunisiei și Mitropolitul Visarion, cu acordul Mitropolitului Primat Anastasie al diasporei ruse, se vor reuni în Biserica rusă „Sfântul Nicolae” de la Versailles pentru a sfinți ca episcop pe arhimandritul Teofil Ionescu (1896-1975). După sfințirea sa ca episcop, Teofil va ocupa un timp scaunul din Detroit, până ce va succeda mitropolitului Visarion.

Istoria postcomunistă

După 1998, comunitatea a cerut să treacă sub jurisdicția PS Natanael de Detroit al Arhiepiscopiei Române din America. Această soluție românească a salvat biserica de diferitele tendințe ighemonice. IPS Natanael a acceptat această iconomie sub condiția ca biserica și comunitatea de aici să se gândească pe viitor la o soluție canonică acceptabilă.

Între 15-19 aprilie 2004 are loc în această biserică întâlnirea tuturor episcopilor români din diaspora, iar pe 7 mai 2005 se oficiază aici slujba de sfințire la înalta treaptă a arhieriei a PS Marc, Episcop-Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, de către PF Patriarh Daniel, pe atunci Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale și de Nord, IPS Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit și al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Sofian, Episcop-Vicar al Mitropoliei Germaniei și Europei Centrale și de Nord, PS Siluan al Italiei, pe atunci Episcop-Vicar al Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, PS Ioachim, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului.

Pe data simbolică de 10 mai 2009, comunitatea Bisericii „Sfinții Arhangheli” din Paris, într-o Adunare Generală Extraordinară, a votat în unanimitate (o singură abținere) unirea cu „Biserica mamă” prin Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, sub jurisdicția IPS Iosif, iar biserica devine catedrala acestei mitropolii. (articol de Lucian Gheorghe DUCA)

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente