Sărbătoarea de astăzi, 21 noiembrie, a Intrării Maicii Domnului în Biserică, este prilej de mare bucurie pentru credincioșii parohiei Bisericii Doamnei din Capitală, al cărei prim hram este acesta, închinat Maicii Sfinte, informează „Ziarul Lumina”. Despre lăcașul de rugăciune în care slujește de mai bine de 20 de ani, preotul paroh Toader Crâșmariu spune că aici și-a găsit liniștea, că este locul de care s-a legat – „eu de el și el de mine” – și în care oamenii se pot apropia de Dumnezeu, relație vitală pentru existența muritorului. Fără de care acesta „pierde sensul real al vieții și pierde locul unde trebuie să ajungă și unde este destinat să ajungă – lângă Dumnezeu. Fără calea lui Dumnezeu, orice altă cale duce spre nicăieri”.
Sub icoane ard cu lumină plăpândă candele. O femeie curăță în genunchi ceara de pe mochete, o alta vinde lumânări. Și sfinții le privesc. Într-o liniște de-a dreptul tămăduitoare, pe care cu greu trecătorul grăbit, trezit fără voia lui în vacarmul din apropierea intersecției Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, ar putea bănui-o. Locul acesta face parte dintr-o serie de obiective istorice de valoare, care, asemenea unor ființe sau obiecte asemănătoare, există sub ochii noștri, dar pentru că nu mai avem răbdare, timp, curiozitate, motivație nu le mai vedem.
E adevărat totuși că nu oricui îi este dat să vadă orice, oricum, oricând, mai ales atunci când este vorba despre „un ceva/cineva” deosebit. La fel se întâmplă și cu Biserica Doamnei, despre a cărei existență tot mai mulți oameni ar trebui să afle, dar care, deocamdată, „nu e cunoscută decât de cei care o iubesc și o cercetează”, după cum spune cu blândețe preotul paroh Toader Crâșmariu.
Asemenea multor lăcașuri de rugăciune din Capitală, biserica este prinsă în strânsura plăcilor dure de ciment și beton a blocurilor care o înconjoară din toate părțile. Doar un mic gang lasă să se vadă fațada principală a edificiului, alb, cu pridvor și arcade, înconjurat de un gard de fier, în spatele căruia un zidar tencuiește un zid.
Din 1988, de când părintele Toader a venit să slujească acestui altar, și până astăzi, în biserică nu mai contenesc lucrările de restaurare. Procesul este anevoios, delicat și necesită timp. Chiar dacă în interior încă mai sunt montate schele, oamenii vin la slujbe în număr considerabil. „Venim la părintele nostru, care este un om deosebit, dăruit cu harul lui Dumnezeu. Pentru toată lumea are o vorbă bună, ascultă pe oricine și sfătuiește cum este mai bine. Avem părinte bun. Vine lume din toată țara la Sfinția Sa”, spune Natalia Tănase, o enoriașă a parohiei.
Femeia vorbește în șoaptă, ca să nu tulbure discuția preotului cu o credincioasă, care pleacă îndată, împăcată, sub pavăză binecuvântării duhovnicului.
„Când am venit aici, în 1988, mulți colegi de-ai mei râdeau de mine și-mi spuneau: «Te duci acolo, o să mori de foame». E adevărat, la început veneau 15, 20 de oameni”, își amintește preotul paroh, al cărui gând a fost să-I slujească lui Dumnezeu, indiferent de condiții. De altfel, răposatei sale soții îi datorează cinstea de a fi preotul Bisericii Doamnei, care l-a încurajat și sfătuit să accepte parohia, fără ca, inițial, vreunul dintre ei să știe măcar la ce adresă se găsește lăcașul sfânt. Veniți din Vasilați, județul Călărași, acolo unde părintele a slujit opt ani și a refăcut biserica din localitate, cei doi soți au ajuns în București și poate întâmplarea a făcut ca, într-o zi, la un avizier din Dealul Patriarhiei, să fie trecută și Biserica Doamnei. „Soției mele, care era poetă, i-a plăcut mult cum suna numele, și mie, de asemenea. Când am ajuns aici, eram frământat și mă întrebam de ce i s-a dat acest nume. Aveam în minte două variante: ori e închinată Maicii Domnului, ori e făcută de vreo soție de domn. După ce am văzut un scurt istoric și am cercetat hramul, am avut surpriza să descopăr că ambele presupuneri ale mele s-au adeverit. M-a chemat Maica Domnului la biserica ei să slujesc.”
Au trecut anii și „m-am legat de locul acesta, eu de el și el de mine”, arată părintele, care nu s-a despărțit nicicând de biserica sa. Evenimentele, fie ele personale sau istorice, au trecut așa cum au venit, după o orânduială care trebuia să se împlinească și căreia preotul i s-a supus, și-a adunat puterile și a mers mai departe.
Revoluția din 1989 l-a prins slujind. „Am făcut slujbe în toate zilele acelea fierbinți ale Revoluției, sub tirul gloanțelor care se trăgeau pe Calea Victoriei, inclusiv pe gangul prin care se intră spre biserică. Erau câțiva oameni în biserică, vreo 20, cu toții neliniștiți. A fost un adevărat teatru de luptă în apropierea bisericii, pentru că toate manifestațiile au avut loc aici, în centru. Îmi amintesc de militarii de la Banca Națională, flămânzi și însetați, care m-au rugat să-i ajut, să le dau ceva de mâncare. M-am dus acasă, am umplut mașina cu alimente și m-am întors și cu niște prieteni de familie, care au venit din proprie inițiativă, fără să îi determin eu, și care au adus și ei ce au putut. Le-am dus alimentele și ne-au îndemnat să mergem și la Comitetul Central, unde erau alți militari care aveau nevoie de hrană. Am ajuns la 11 noaptea, am descărcat mașinile, în apropiere vorbea Caramitru, pe stradă se distribuia primul număr din «Libertatea», n-a durat mult și a început să se tragă. M-am pierdut de prietenii mei, pe care, ulterior, i-am regăsit, și în învălmășeală creată m-am adăpostit într-un bloc de vizavi. M-a primit o familie. Părinții erau îndurerați și îngrijorați de lipsa celor doi copii, prinși în vârtejul demonstrațiilor. Îi credeau morți. Am stat la ei până s-au mai domolit focurile, însă mult timp după aceea m-am gândit la cei doi copii ai familiei care m-a primit la necaz. Au trecut 10 ani de chin, pe care-l purtam în suflet, fără să spun nimănui. Mă duceam o dată pe lună la ușa blocului acelor oameni să mă interesez de copiii lor, dar nu am avut niciodată curajul să intru, să îi întreb, de frică să nu răscolesc o eventuală rană, să nu-mi dea o veste tristă. După 10 ani, într-o zi, vin la mine doi tineri căsătoriți, care mă roagă să le fac o slujbă în casă. Era exact casa în care m-au primit cei doi părinți la Revoluție. Am aflat că băiatul era fiul acelora, iar femeiea era soția lui. Sora băiatului trăia și ea, era plecată din țară cu o bursă. Bătrânii se mutaseră la Sinaia și au lăsat apartamentul tinerilor. Am fost puternic marcat de această minune a Maicii Domnului”.
După ce și-au câștigat libertatea, oamenii au venit în număr tot mai mare la biserica ascunsă de pe Calea Victoriei. O lume omogenă pășește zilnic în biserică, cu aplecare spre cele sfinte, caută pacea și liniștea pe care le-o dau slujbele și cuvântul de învățătură săvârșite aici.
„În vacarmul acesta, am liniștea mea. Și biserica are liniștea ei și o răspândește și în jur. Oamenii simt acest lucru. Horia Bernea venea deseori aici și stăteam ore întregi discutând. Era un om de mare calitate, cu totul deosebit și iubea biserica. De fiecare dată când venea, întreba: «Părinte, ce e aici, la mata? Am înnebunit până să ajung aici, dar când intru în casă și în biserică mă liniștesc deodată și nu-mi mai vine să mai plec de aici”, își amintește părintele Toader Crâșmariu.
Și cu adevărat e o liniște binecuvântată la Biserica Doamnei. Credincioșii parohiei cred că totul se datorează icoanei Maicii Domnului îndurerate, despre care se spune că este făcătoare de minuni. Alături de aceasta se găsește icoana de hram, „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, care este una dintre cele mai vechi icoane, pictată în secolul al XVI-lea, un exemplar deosebit.
În fiecare zi, părintele Toader Crâșmariu este martorul minunilor din bisericuța ocrotită de Acoperământul Maicii milostive, la al cărei altar slujește de mai bine de 20 de ani, aparent dintr-o întâmplare, dacă e să rememorăm momentul venirii sale aici, însă, parafrazându-l pe părintele Dumitru Galeriu, clericul este convins că: „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator.”
Biserica Doamnei a fost ridicată în anul 1683 de Maria Doamna, soția domnitorului Șerban Cantacuzino. Lăcașul de închinăciune a fost înălțat ca un prinos adus lui Dumnezeu pentru victoria obținută de Liga Sfântă în asediul Vienei, împotriva turcilor. Mai apoi a fost închinată, la 2 octombrie 1689, ca metoc Mănăstirii Cotroceni și a funcționat astfel până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când a fost transformată în biserică de mir.
Cutremurele din 1802, 1827, 1829, 1838 lasă urme adânci în biserică, astfel că la 1854-1856 clădirea avea numai turnul-clopotniță.
Pictura interioară, care respectă fidel principiile iconografice ale timpului, a fost executată de zugravii Constantin și Ioan, iar planul bisericii, în formă de dreptunghi alungit, este caracteristic paracliselor curților boierești.
Ansamblul de pictură cu care se înrudește cel de la Biserica Doamnei este cel al Școlii de la Hurezi, pe care Constantin o întemeiază în 1694 sub patronajul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu.
În cadrul parohiei funcționează, cu aprobarea Centrului Eparhial, Fundația „Sfântul Elefterie”, prin care se desfășoară o serie de activități culturale și sociale, toate acestea pentru „apropierea de Dumnezeu, care îți dă adevăratul tău chip – chipul luminat de Dumnezeu. Fără acesta, fără trăirea în proximă apropiere față de Dumnezeu, omul pierde sensul real al vieții și pierde locul unde trebuie să ajungă și unde este destinat să ajungă – lângă Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în omul căzut este doar alterat, nu se distruge niciodată. Și el poate fi refăcut, dar tot în biserică, tot cu omul lui Dumnezeu care te călăuzește pe această cale ce duce la mântuire. Fără calea lui Dumnezeu, orice altă cale duce spre nicăieri”, arată convingător părintele Toader.
Amănunte despre Intrarea Maicii Domnului în Biserică sunt consemnate în apocrifa „Evanghelia după Iacov” sau „Protoevanghelia”, din secolul al II-lea. Astfel, la trei ani de la nașterea fetiței, Sfinții Părinți Ioachim și Ana au chemat toate rudele lor din Nazaret, au îmbrăcat-o pe fetiță cu cele mai bune haine și au plecat spre Templu. Cete de fecioare tinere însoțeau grupul și cântau, ținând lumânări aprinse în mâini. La Templu a fost întâmpinată de marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Până la intrarea în Templu se urcau 15 trepte și, potrivit ritualului, iudeii trebuiau să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti un psalm. Fiind prea mică, părinții au vrut s-o ajute pe Maria și să rostească psalmii în locul ei. Fetița însă, prin harul divin, a urcat repede singură treptele până sus.
După ce a întâmpinat-o, binecuvântând-o prin cuvintele „Tu ești cea care în Dumnezeu și-a proslăvit numele său între iudei. Tu ești cea în care Dumnezeu va descoperi mântuirea pe care a pregătit-o poporului Său”, marele preot a luat-o de mână pe pruncă și a dus-o în cea mai sfântă încăpere a Templului, în Sfânta Sfintelor. Tradiția spune că Fecioara Maria a rămas 12 ani la Templu, petrecându-și timpul asemenea celorlalte fecioare; citea Scripturile, iar Îngerul Gavriil îi aducea hrană și îi tâlcuia locurile mai greu de înțeles din Biblie, pregătind-o pentru Vestea cea Bună. Sfinții Teofilact, Ghermano, Teodorit și alți Părinți bisericești spun că Fecioara Maria priveghea de seara până dimineața în Sfânta Sfintelor, cugetând adânc și rugându-se lui Dumnezeu, în răpire și în extazul minții.
Deși nu instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea. Mai există și o mărturie privind construirea unei biserici de către împărăteasa Elena în cinstea acestui eveniment. Sfântul Andrei Criteanul (sec. al VII-lea) vorbește și el despre această sărbătoare ce se ținea la Ierusalim. În sec. al VIII-lea, patriarhii Gherman și Tarasie au rostit câte o predică în cinstea acestei sărbători. Se pare că data de 21 noiembrie reprezintă data sfințirii unei biserici construite de Iustinian cel Mare, cu acest hram, în 543. În Apus, sărbătoarea a fost adoptată mult mai târziu de papa Grigorie al XI-lea, dar a cunoscut o mare răspândire în secolele XV-XVI, în timpul papilor Sixt al IV-lea și Sixt al V-lea. Sărbătoarea mai este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.
