Biserica din Luncanii de Jos, județul Timiș, în perioada interbelică

Pe drumul ce duce de la Deva spre Lugoj, până în Făget, se face la stânga pe calea ce șerpuiește printre munții Poiana Ruscă, ajungându-se astfel la vechile așezări românești Tomești și Luncani. În aceste locuri, de la limita județelor Timiș, Hunedoara și Caraș Severin, românii au fost atestați documentar încă din cele mai vechi timpuri, fiecare stăpânire încercând să-i înrobească și să-i convertească la confesiuni străine de neamul românesc.

În contextul cruciadei târzii, însuși Iancu de Hunedoara a încercat să-i convertească pe acești români la catolicism, pentru ca, mai apoi, în secolul al XVI-lea, calvinismul să devină o altă amenințare confesională. După ocuparea Banatului în 1716 de către austrieci, acest ținut a căpătat o altă administrație, noii stăpâni fiind interesați mai mult pentru exploatarea minieră de fier și de cea agricolă, care aduceau resurse importante în vistieria imperială. Astfel, din punct de vedere confesional, românii au fost lăsați în seama jurisdicției episcopale sârbești de Vârșeț, care după 1726 a inițiat chiar o campanie de refacere a lăcașurilor de cult din această parte a Banatului. În acest context, pe la 1776, la Luncani, este menționată o parohie de 38 de case, păstorită de preotul Alexandru Popovici, care canonic aparținea de Episcopia sârbească de Vârșeț, pentru ca biserica de lemn să fie atestată la 1794. Din această perioadă, situația confesională pentru românii ortodocși din Banat capătă o altă turnură, mai ales după introducerea limbii române în cult (1790) și înființarea Episcopiei de Caransebeș (1865), de care vor aparține credincioșii din Luncani. Totodată, din cauza dezvoltării economice impuse de ocupanții austrieci, mulți români din Luncani au fost nevoiți să coboare din munți, construind o altă așezare, numită Luncanii de Jos.

La 1872, cu sprijinul lui Ioan Dumitrescu, care a cumpărat locul, luncănenii își ridică o frumoasă biserică de lemn, cu o turlă pe pronaos și cu hramul ‘Adormirea Maicii Domnului’. În această vreme, Parohia Luncanii de Jos era păstorită de preotul Nicolae Lupulescu. La 1910, Parohia Luncanii de Jos a fost vizitată canonic de episcopul Miron Cristea, cel care avea să devină întâiul patriarh al României. În 1940, la Luncani păstorea preotul Iuliu Stoica, parohia având 724 de credincioși despre care se spunea că, ‘deși luptă greu cu traiul, nu sunt vicioși și nici luxoși’. Între 1974 și 1975, luncănenii și-au ridicat o biserică din piatră, cea veche, din lemn, rămânând ca o mărturie a identității confesionale ortodoxe.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 3 septembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente