La Biserica Bucur din Capitală tainele istoriei stau ascunse în cărămizile lăcașului, sub treptele care urcă pe colină, în lespezile din podea. Acestea o fac mai fermecătoare, mai frumoasă, mai vizitată de credincioși. Una câte una Dumnezeu le descoperă oamenilor, care nici nu bănuiesc valoarea spirituală pe care o are această casă a Domnului.
Mergând vara de-a lungul cursului apei râului Dâmbovița, ochii obosiți de culorile lipsite de viață ale Capitalei nu pot să nu observe o pată de lumină pe colina de un verde fraged, care se înalță, modest, pe strada Radu Vodă, între două blocuri imense. Spre mirarea celui care vede mica minune din centrul Capitalei, tocmai blocurile sunt umbrite de lumina albă, dar vie a bisericuței de pe colină. Și mai mare ar fi mirarea trecătorului grăbit dacă ar afla că acest lăcaș are o vechime de mai mult de o jumătate de mileniu. Iar dacă nu am fi cu toții bolnavi de grabă, nu am fi considerat pierdere de timp zăbovirea în acest sfânt lăcaș, care, spune bine-cunoscuta legendă, ar fi fost primul din București.
Aceeași legendă spune că biserica a fost ridicată de către ciobanul Bucur, care a poposit cu turmele sale pe malul Dâmboviței, punând temelia unei așezări care avea să devină mai târziu capitala Țării Românești. Dărâmată, incendiată de turci, lipsită de un preot îngrijitor, închisă pentru mai bine de o sută de ani și amenințată de regimul ateu, biserica ciobanului nu s-a lăsat înghițită de valurile vremurilor neliniștite. Recent ea a fost supusă unui proces de consolidare și restaurare, desfășurat concomitent cu cercetările arheologice. Acestea au scos la iveală mărturii ale existenței unei biserici mai vechi, care, conform istoricilor, a fost construită la 1416 pe locul altei biserici de lemn. Fiind cuprinși de curiozitate, am lăsat grijile lumești și am mers la Biserica Bucur ca să aflăm mai multe.
Misterele istoriei lăcașului
‘Foarte mulți istorici, arheologi, cercetători științifici și-au pus întrebarea dacă biserica noastră este sau nu prima biserică din București, pentru că ea poartă numele ciobanului Bucur’, a început să povestească părintele Ionuț Bărbulescu, parohul bisericii. L-am găsit vorbind cu o enoriașă în liniștea primitoare a bisericuței. ‘Pe de o parte, faptul că ea are acest nume, pe de altă parte, faptul că ea este situată în mijlocul Bucureștiului, în zona care este cunoscută ca fiind leagănul cetății sau locul de unde mai apoi s-a dezvoltat Bucureștiul, au fost motive care au făcut să se bănuiască faptul că ar putea fi prima biserică din București’, a început părintele a descurca ghemul istoriei lăcașului. ‘Noi am găsit sub policandrul din mijlocul bisericii, între lespezile de piatră, așa numita pisanie a bisericii. Este o piatră în care este inscripționat faptul că Mircea cel Bătrân a construit biserica din cărămidă pe locul bisericii vechi a ciobanului Bucur, pentru ca să se facă rugăciuni pentru strămoșii noștri care au murit într-o bătălie locală, de la Giurgiu, cu turcii și care au fost înmormântați pe colina bisericii. Se menționează în pisanie că în 1416 biserica era fondată, adică construită’. Ascunsă sub mochetă, pisania pare să fie o adeverință de naștere a bisericii, dăltuită în piatră. Toate ar fi fost bune, dacă pisania era originală. Însă nu este. ‘Ea a fost pusă aici, între lespezile bisericii, în 1868, de către un preot, Grigore Musceleanu, care era îngrijitorul bisericii Mănăstirii Radu-Vodă. Părintele Grigore susține că a văzut cum pisania bisericii a fost îngropată de către egumen în fundațiile pridvorului bisericii mănăstirii. ‘Fiindcă pisania nu era originală, istoricii nu au îndrăznit să dea un verdict privind vechimea bisericii bazându-se doar pe cele scrise în copia ei. Iar în timpul regimului comunist s-a încercat chiar o falsificare a istoriei bisericii. Aflându-ne în pridvorul curat, amenajat cu mușcate, în lumina limpede a zilei, ni se părea imposibilă o astfel de tentativă. ‘A existat interesul ca datarea bisericii noastre să nu fie cea care corespunde realității, pentru că se dorea dărâmarea bisericii. Conform planului arhitecților, blocul din dreapta bisericii trebuia să continue până la linia de tramvai.’ Din acest motiv au fost făcute niște săpături arheologice. Părintele și-a îndreptat privirea către latura de nord a bisericii. ‘Acolo au fost săpate niște șanțuri, care se aflau la distanța de doi metri de la biserică. În unul din aceste șanțuri a fost găsită o cărămidă pe care era inscripționat anul 1743. Astfel a fost ‘rezolvată’ problema datării lăcașului.
Cum s-a descoperit istoria
În vara anului 2007 la biserică au început lucrările de consolidare și restaurare. ‘A fost nevoie de trei ori să se modifice proiectul rezistenței, pentru că muncitorii tot săpau și nu ajungeau la baza zidurilor. O fundație atât de mare nu se justifică pentru o construcție atât de mică, de aceea am considerat acest fapt un argument în favoarea veridicității pisaniei găsite între lespezile bisericii.’ În timpul săpăturilor în fundațiile pridvorului și pronaosului au fost descoperite părți din niște ziduri mai vechi, cu cărămizi de epocă. ‘De asemenea a fost descoperită în partea de răsărit a bisericii, sub fereastra Sfântului Altar, la exact doi metri adâncime, o boltă, cărămizile din zid fiind așezate în semicerc. Explicația arheologilor a fost că aceste cărămizi așezate în semicerc ar fi fost de la fereastra bisericii din 1416, care și ea era construită cu doi metri mai jos de nivelul actual.’
Vorbele părintelui dăltuiau în piatra cunoștințelor noastre istorice, conturându-se viața Bisericii Bucur. În același timp se auzeau ciocanele care curățau pereții din afara bisericii, mai jos de nivelul brâului, de stratul de tencuială veche. Pe cărămizile dezgolite părea să apară scrijelită povestea lăcașului. Firul povestirilor nu contenea: ‘Au continuat descoperirile arheologice și spre finalul lucrărilor, în partea superioară a scării principale, am descoperit niște trepte de acces în biserică din 1416. Sunt niște scări alcătuite din pietre de moară, niște trepte care erau mult prea grele pentru ca să fie folosite în alt scop. Ele au fost păstrate în locul în care au fost descoperite’.
Auzind spusele părintelui paroh, pentru noi era tot mai evident că pisania ascunsă între lespezile bisericii era cu adevărat copia celei originale. ‘Cred că, pe de o parte, adâncimea foarte mare a fundațiilor, apoi descoperirea în fundația bisericii a unor părți de fundații mai vechi, în al treilea rând, descoperirea bolții sub fereastra Sfântului Altar și, nu în ultimul rând, descoperirea lespezilor de piatră de moară în partea superioară a scării principale sunt informații suficient de temeinice care justifică părerea potrivit căreia biserica noastră nu datează din 1743, ci a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân, pe locul altei biserici din lemn, și anume cea a ciobanului Bucur’, concluzionează părintele Ionuț Bărbulescu.
Speranțe și bucurii
După doar o oră petrecută pe colina din care răsare o floare modestă, dar frumoasă, aducătoare de farmec în grădina lăcașurilor sfinte din București, simțeam vibrația tuturor vieților acelor oameni care și-au lăsat amprentele în istoria bisericuței albe. Părintele a reluat povestirea. ‘Noi acum mai avem câteva lucrări de restaurare a bisericii, și anume a zidurilor dinspre Splaiul Unirii, ancadramentele de la ferestre și de la ușa bisericii, și apoi nădăjduim să putem săvârși și noi slujba de resfințire. Arheologii ne-au propus ca, în viitor, să fie efectuată o săpătură arheologică în Sfântul Altar, astfel încât să se vadă dacă se pot găsi oseminte ale monahilor Mănăstirii Radu-Vodă, pentru că biserica a funcționat între anii 1632 și 1645 ca paraclis al mănăstirii’. Din privirea părintelui se înfiripau speranțe: ‘Nădăjduim, cu ajutorul bunului Dumnezeu, ca în urma lucrărilor efectuate să dăinuiască biserica noastră și să fie, în următorii o sută de ani, loc în care credincioșii să se poată aduna la rugăciune.’
În timp ce priveam icoanele, pereții, ușa sculptată din lemn, care s-a păstrat aproape intactă de-a lungul anilor, ferestrele prin care lumea interioară a bisericii urmărește tăcută ritmul zbuciumat de afară, timpul se oprise-n loc. Întreaga colină pare a fi ruptă din goana orelor, minutelor, secundelor, reușind să absoarbă, precum frunzele seva, harul lui Dumnezeu din Ceruri. Acolo, pe scările care urcă în sus, în numărul simbolic de 33 de trepte, se mai aude murmurul de fluier al ciobanului Bucur, acolo trăiesc ostașii lui Mircea cel Bătrân, căzuți în lupta de la Giurgiu, acolo se simte mirosul de tămâie de la cădelnița care străbătea biserica în timpul parastaselor făcute de ieromonahii Mănăstirii Radu-Vodă, acolo sfinții din icoanele vechi te privesc cu o dragoste nebănuită, acolo se leagă pământul orașului încețoșat de norii deznădejdii de Cerul albastru al speranțelor. ‘Deși este una dintre cele mai mici biserici din București, după părerea mea, este locul cel mai frumos loc din lume’, ne spune părintele în final. ‘Este un loc încărcat de istorie, un loc încărcat de rugăciunile și lacrimile strămoșilor noștri, este un loc în care ne putem găsi liniștea în tumultul drumurilor noastre.’ Mulțumind părintelui pentru că ne-a descurcat ghemul colorat al vieții bisericii Bucur, coborâm treptele și ne îndreptăm pașii spre lumea din exterior, înapoi la rutină, printre blocurile enorme, dar atât de mici și umbrite de măreția primului lăcaș sfânt de pe malul Dâmboviței. Însă nimic nu mai poate îndepărta de pe chipurile noastre lumina bisericii albe de pe colina de un verde fraged din mijlocul Bucureștiului. (Reportaj publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 28 iulie 2011)
