Binecuvântare pentru timpul mântuirii – Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în noaptea dintre 31 decembrie 2009 și 1 ianuarie 2010, în Catedrala patriarhală din București

Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut în anul nou, 2010, am mulțumit lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2009 și ne-am rugat ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să viețuim creștinește și să ne dăruiască darurile Sale cele bogate spre mântuire, spre sănătate, spre bucurie și în anul nou în care am intrat.

Această rugăciune de la miezul nopții, la cumpăna dintre ani, are o semnificație deosebită. Ea nu este una de tradiție veche, dar are semnificații profunde, tradiționale, și anume se obișnuiește ca, în ziua de Anul Nou, când prăznuim și sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi de la nașterea Sa, și facem pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care a trecut la Domnul la data de 1 ianuarie, anul 379, să se aducă mulțumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune de Te Deum. Această slujbă de Te Deum, prin care „se binecuvintează cununa anului”, se săvârșește, în general, după Sfânta Liturghie; dar începând cu anul 2000, rugăciunea de mulțumire adusă lui Dumnezeu s-a devansat, și anume au fost înălțate rugăciuni de mulțumire în noaptea de trecere de la anul 1999 spre anul jubiliar 2000 și în noaptea de trecere din anul 2000 spre 2001. Iar această trecere dintre două milenii – nu doar dintre două secole – avea un caracter profund teologic-religios, și anume în toată lumea creștină a fost serbat anul jubiliar 2000, o perioadă de aniversare a două mii de ani de la nașterea lui Hristos, adică, două mii de ani ai erei creștine. S-au înălțat rugăciuni de mulțumire la Betleem, la Ierusalim și în toate marile orașe de tradiție creștină.

Începând din anul 2000, această tradiție de a ne ruga noaptea – nu doar ziua, după Sfânta Liturghie -, la cumpăna dintre ani, este una sfântă și plină de folos duhovnicesc. De pildă, noi prăznuim Învierea noaptea, pentru că Mântuitorul a înviat noaptea. Iar întrucât Hristos S-a născut noaptea, în noaptea de Crăciun nu se doarme, ci se colindă, iar în unele Biserici Ortodoxe, ca de pildă în Biserica Rusă, Liturghia de Crăciun se săvârșește noaptea, ca și Liturghia de Paști. Noi, însă, românii, întrucât am dat o importanță deosebită vestirii Nașterii Domnului prin colinde, colindăm în noaptea de Crăciun. În noaptea de Paști ne rugăm pentru că prăznuim trecerea de la moarte la viață, iar în noaptea de Crăciun colindăm, pentru că Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu, Cel fără de început, Își face un început în timp, Se naște ca Om din Fecioară în peștera de lângă Betleem.

Deci, această cumpănă între o anumită perioadă de timp și o alta nouă, diferită de ea, se sfințește prin rugăciune. Desigur, ne putem ruga pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu și în timpul zilei de 1 ianuarie, dar mai plină de semnificație este rugăciunea la miezul nopții, pentru că tocmai la miezul nopții se trece de la o zi la alta; iar la trecerea aceasta dintre ani, la acest „Paște” al timpului, – Paște înseamnă trecere – noi cei trecători mulțumim lui Dumnezeu Cel netrecător; noi cei ce viețuim în timp mulțumim lui Dumnezeu Cel mai presus de timp; noi cei care viețuim în spațiu, într-un loc anume, mulțumim lui Dumnezeu Cel mai presus de spațiu; noi cei din lume mulțumim lui Dumnezeu Cel ce a creat lumea, îi poartă de grijă, dar este mai presus de lume. Iar această mulțumire adusă lui Dumnezeu ca recunoștință și ca recunoaștere a darurilor primite de la El are ca scop mântuirea. De aceea, fiecare an nou se numește un „an al mântuirii”. În vechile hrisoave sau cronici, în inscripțiile de la intrarea în biserici sau în instituții creștine se scria, și se scrie până astăzi, că „s-a zidit această biserică în anul mântuirii …”, precizându-se anul respectiv. Astfel se confirmă cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune „iată, acum, vremea potrivită, iată, acum, ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 2). De la nașterea Mântuitorului Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii și, deci, noi mulțumim lui Dumnezeu, cerem iertarea păcatelor și cerem ajutorul de la El ca să sfințim timpul vieții noastre ca timp al mântuirii.

Dar ce înseamnă propriu-zis mântuirea? Mântuirea înseamnă nu doar izbăvirea din dificultăți, din necazuri, din boli, ci mântuirea înseamnă unirea noastră, a oamenilor trecători, cu Dumnezeu Cel netrecător; înseamnă eliberarea noastră din robia păcatului și intrarea în viața sfântă a lui Hristos, prin Sfântul Botez, prin taina pocăinței, prin rugăciune, prin fapte bune și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, dar, mai ales, împărtășirea cu Sfânta și dumnezeiasca Euharistie: „Cu trupul lui Hristos vă împărtășiți și din izvorul cel fără de moarte gustați”.

Așadar, în Biserică e locul mântuirii. Biserica este locul în care se mântuiesc cei condamnați la moarte din pricina păcatului, întrucât „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Însă cine se pocăiește de păcate și primește iertarea se mântuiește. Sfântul Efrem Sirul ne spune că „Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnați la moarte” – moartea ca despărțire a omului de Dumnezeu prin păcat. Deci, noi ne mântuim, prin rugăciune, prin mulțumire, prin pocăință, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea binelui, întrucât prin acestea ne unim cu Hristos Împăratul Cel fără de moarte Care a biruit păcatul, a biruit iadul, a biruit moartea și ne-a unit pe noi cu Dumnezeu-Tatăl, adică ne-a ridicat în slava și în iubirea Preasfintei Treimi prin Învierea Sa și prin Înălțarea Sa întru slavă la ceruri.

Deci anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui – în primul rând darul vieții – și răspunsul nostru. În timp cădem în păcate și în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găsește în păcat, am pierdut mântuirea. Dacă sfârșitul ne găsește uniți cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea. Sfântul Isaac Sirul spune că viața noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre și prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viața aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris în cartea vieții noastre cu fapta, cu vorbirea și cu gândul. Prin pocăință, prin îndreptare, prin începutul bun corectăm capitole din viața noastră, fraze din cartea vieții noastre, exprimări greșite, dar când s-a încheiat viața noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieții noastre și nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân așa cum erau când ne-a găsit ceasul morții, și deci ziua judecății. De aceea, în fiecare Liturghie noi cerem „sfârșit creștinesc vieții noastre” sau „cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință să o petrecem”. Deci timpul pe care îl avem la dispoziție poate fi timpul căderii sau timpul ridicării – totul depinde de credința și de voința noastră; poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin nașterea după trup: sănătate, inteligență, frumusețe, bunătate sau darurile primite la Botez – „pecetea darurilor Duhului Sfânt”. Putem înmulți darurile sau le putem risipi. Totul depinde dacă sfințim timpul prin credință, pocăință și fapte bune sau profanăm timpul vieții noastre prin păcate. Totul depinde de noi, de intensitatea rugăciunii, de intensitatea iubirii noastre față de Hristos, de Sfânta Treime, de toți sfinții lui Dumnezeu și față de semenii noștri.

De aceea, rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă” rostul vieții noastre pe pământ. Nu e vorba de o simplă trecere de la o oră la alta, ci se dorește a fi o trecere de la o stare la alta, de la o stare spirituală mai puțin bună la una mai bună. Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se despre rostul vieții noastre pământești trecătoare, zice: „Ce folos de viața aceasta pământească trecătoare dacă în ea nu ne ostenim să dobândim viața veșnică netrecătoare!?” Iar viața cea netrecătoare se dobândește prin rugăciune și fapte bune. Noi nu putem săvârși fapte bune dacă Dumnezeu Cel Bun – singurul fiind bun prin natură – nu ne dăruiește harul Său. Noi trăim din mila, din harul, din milostivirea lui Dumnezeu Care ne ajută să împlinim în viața noastră voia Lui.

Să cerem lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – să ne ajute să sfințim timpul vieții noastre. Iar dacă în viața noastră, în anul trecut am trăit timp căzut, timp de lenevire, timp de nerodire, timp de uitare a lui Dumnezeu, timp de neglijare a semenilor noștri, în anul în care am intrat acum să corectăm capitolele, frazele, propozițiile și cuvintele din viața noastră, să le îmbunătățim, să le facem conforme cu voia lui Dumnezeu și cu voia sfinților.

Acum la începutul anului nou Sfântul Vasile cel Mare este pentru noi o pildă de folosire a timpului mântuirii. În 9 ani cât a fost episcop a lucrat atât de mult, a scris atât de mult, a postit atât de mult, s-a rugat atât de mult și a apărat atât de mult credința ortodoxă încât nici 90 de ani nu ne sunt suficienți nouă să ne ridicăm la măsura lui. Atât de intens a trăit timpul vieții creștine ca timp al mântuirii, încât poate fi pentru noi toți un model de sfințire a timpului, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lucrarea cea milostivă și cu lauda adusă lui Dumnezeu.

Să-i cerem Sfântului Vasile cel Mare ca prin rugăciunile sale să ne ajute să sfințim și noi timpul vieții noastre cum a sfințit el timpul vieții sale, ca un mare învățător și rugător în Biserica cea sfântă a lui Hristos.

Tuturor celor ce poartă numele de Vasile sau Vasilica sau derivate le dorim ani mulți și binecuvântați, să folosească timpul vieții ca timp al mântuirii, cu bucuria credinței, cu nădejde în Dumnezeu și cu rodire de fapte bune. Tuturor vă dorim ani mulți, binecuvântați și vă adresăm tradiționalul „La mulți și fericiți ani!”.

(sursa: ‘Lumina de Duminică’, 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI – SERIE NAȚIONALĂ)

Comentarii Facebook


Știri recente