Binecredinciosul împărat Justinian cel Mare

Imperiul Bizantin atrage irezistibil și fascinează pentru totdeauna pe cei care-i cercetează istoria. O civilizație creștină de 1.000 de ani, fără de care nu s-ar putea imagina lumea așa cum este astăzi. Epoca glorioasă a lui Justinian cel Mare, încoronat împărat al Bizanțului la 1 august 527, a lăsat urme pe care nici măcar cei 1.500 de ani care au trecut de-atunci nu le-au putut șterge. Politica, arta, dreptul și teologia europeană vor rămâne poate pentru totdeauna marcate de o epocă în care meritocrația a răpus favoritismul, iar munca și înțelepciunea găsea o rezolvare potrivită oricărei probleme.

În anul 518 urca pe tronul Imperiului Bizantin Iustin I. Acesta fusese un simplu țăran – după unii istorici avea origini daco-romane – însă, datorită fizicului său excepțional, reușise să intre de tânăr în garda palatului imperial. Moartea împăratului Anastasie I (491-518) îl găsește pe Iustin în funcția de comandant al gărzii imperiale. Întrucât Anastasie nu avea urmași, tronul Imperiului Bizantin a fost ocupat de Iustin.

Izvoarele istorice laudă calitățile de militar abil ale lui Iustin, însă nu uită nici să menționeze faptul că îi lipsea aproape în totalitate instrucția intelectuală. Aproape în unanimitate, istoricii sunt de acord că cel care a coordonat cu adevărat treburile imperiului a fost nepotul său, Flavius Petrus Sabatus, care, înfiat fiind de unchiul său, a primit numele de Justinian.

Împăratul care nu dormea niciodată

Flavius Petrus Sabbatius, cel care avea să devină împăratul Justinian cel Mare, s-a născut în anul 482 la sud de Dunăre, în satul Tauresium, lângă Scopje, capitala Macedoniei de astăzi.

Nu se știe dacă Justinian a fost înfiat înainte sau după ce unchiul său a ajuns împărat. Cert este că a stat în preajma unchiului său de foarte tânăr, având posibilitatea să primească o educație deosebită, devenind un excepțional cunoscător al dreptului și istoriei Imperiului Roman dar și un foarte bun teolog, tradiția atribuindu-i imnul „Unule născut” din prima parte a Sfintei Liturghii.

A rămas celebră nemaipomenita sa capacitate de lucru, fapt pentru care a fost numit de contemporani „împăratul care nu doarme niciodată”, spunându-se că 5 ore de somn pe noapte îi erau suficiente.

În 523 se căsătorește cu Teodora, o actriță de 20 de ani, stârnind controverse în rândul înaltei aristocrații, întrucât această meserie era foarte rău văzută în epocă, în Biserică existând chiar canoane care îi opreau de la Împărtășanie pe practicanții ei.

La 1 aprilie 527 este numit oficial împărat asociat, deși treburile imperiului erau de mai multă vreme exclusiv în grija sa, iar la data de 1 august, după moartea împăratului Iustin I devine singurul cârmuitor al imperiului. Fiind un bun cunoscător al problemelor și posibilităților imperiului, visul lui Justinian era acela de a deveni un nou Constantin cel Mare, de a recuceri teritoriile romane apusene, stăpânite la acea dată de triburile migratoare germanice. Credea cu tărie într-o ordine politică și economică în bazinul mediteranean, cu capitala la Constantinopol, având un singur împărat creștin.

Într-adevăr, până la sfârșitul vieții, datorită unei politici abile, dar și unei deosebite inspirații de a-și alege cei mai capabili colaboratori, fără a ține seama de categoria socială din care aceștia proveneau, cea mai mare parte a visurilor sale erau realizate.

Nașterea stilului bizantin

După mai puțin de 5 ani de domnie, Justinian a trebuit să facă față unei situații care ar fi putut nu doar să-l coste pe el tronul, dar chiar și viitorul imperiului ar fi fost pus în pericol, datorită situației externe extrem de tensionate: Bizanțul având atunci fronturi deschise atât în Răsărit, cu Persia, cât și în Apus, cu triburile germanice.

Despre ce era vorba? Despre faimoasa răscoală „Nika”, despre care, dacă ar fi să o catalogăm după accepțiunea modernă, am putea spune că a fost o „revoluție a suporterilor”. Rebeliunea a început ca o luptă de stradă între galeriile a două echipe sportive, dar care a sfârșit prin devastarea și chiar dărâmarea a jumătate din Constantinopol.

După înăbușirea răscoalei, împăratul Justinian și-a reluat planurile sale, iar după numai 40 de zile a început construcția celebrei Catedrale „Sfânta Sofia”, pe locul unei biserici cu același nume, distrusă în timpul răscoalei. Construcția monumentalului lăcaș de cult a durat numai 5 ani, timp în care împăratul nu a pregetat nici un efort sau vreo cheltuială. Importanța acestei catedrale nu derivă atât din splendoarea execuției, cât din noutatea stilului, așa încât, dacă s-ar putea spune că un anumit stil își poate avea originea într-un om, atunci stilul bizantin se datorează împăratului Justinian și arhitecților pe care i-a angajat.

Pe lângă „Sfânta Sofia”, în timpul lui Justinian au fost ridicate, de la Ravenna (Italia) până la Damasc (Siria) biserici impresionante. De fapt, toate clădirile ridicate în secolele următoare, atât în Est, cât și în Vest au fost inspirate de cele construite în timpul lui Justinian, iar stilurile arhitecturale gotic (medieval) și islamic sunt descendenți direcți ai arhitecturii iustiniene.

Politica, religia și dreptul

În momentul preluării coroanei imperiale bizantine de Justinian, Imperiul Roman apusean practic nu mai exista. Roma fusese cucerită cu mai bine de 50 de ani înainte de heruli și, mai mult decât atât, întregul Apus se afla sub ocupația triburilor germanice. Ambiția politică a lui Justinian a fost aceea de a reface imperiul din timpul împăratului Teodosie I (379-395). Nu fără sacrificii, acest lucru s-a reușit atât datorită diplomației, cât și celebrilor generali Belizarie și Narses.

Din punct de vedere religios, epoca justiniană era încă marcată de confruntările teologice dintre ortodocși și monofiziți, cu toate că această problemă fusese tranșată cu prilejul Sinodului IV Ecumenic, ținut la Calcedon în 451. Tot în acest timp s-a ținut și Sinodul al V-lea Ecumenic (553).

Împăratul Justinian era un ortodox convins, fiind un sprijinitor ferm al Bisericii și un susținător al dezvoltării monahismului. După ce Teodosie I proclamase creștinismul ca singura religie acceptată în stat, legislația justiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreștinilor de a accede la funcții publice.

Notabilă pentru această epocă este și reforma justiției, prin codificarea și actualizarea dreptului roman, o măsură care se impunea cu stringență, datorită confuziei create de nenumăratele legi date de împărații precedenți, de multe ori fără a se ține cont de cele date anterior. Astfel că se ajunsese la situația în care legile se contraziceau între ele ori deveniseră complet inaplicabile. Dincolo de valoarea practică a acestei măsuri, pentru epoca lui Justinian, există și o însemnătate deosebită pentru cei care studiază dreptul, chiar și în zilele noastre.

Datorită inițiativei lui Justinian este cunoscut dreptul roman și, mai mult decât atât, este un lucru unanim recunoscut că toate sistemele juridice europene actuale s-au inspirat din Codul justinian.

40% din populația orașelor, ucisă de ciuma bubonică

Sfârșitul domniei lui Justinian înseamnă, probabil, apogeul celei mai strălucite perioade a Imperiului Bizantin. La moartea sa, petrecută în noiembrie 565, Justinian lăsa un imperiu cu dimensiuni aproape duble, însă nimeni nu credea în dăinuirea sub sceptrul bizantin a teritoriilor recucerite. În ciuda strategiilor politice foarte abile, o serie de evenimente imposibil de anticipat și de gestionat au slăbit considerabil imperiul. Dintre acestea, de remarcat este prima pandemie înregistrată de istorie. Între anii 541-542 ciuma bubonică a nimicit peste 40% din populația urbană a imperiului. Istoricii compară amploarea acestui dezastru cu cel produs de aceeași boală în Europa secolului al XV-lea, care a secerat aproape două treimi din populația acelor vremuri.

Scăderea dramatică a populației a dus, implicit, atât la colapsul economiei imperiale, cât și la o puternică reducere a efectivelor militare. Efectele au fost resimțite mai ales în timpul succesorului lui Justinian la tron, împăratul Iustin al II-lea, care, abandonând linia diplomatică a predecesorului său, a pierdut în câțiva ani toate teritoriile cucerite cu atât sacrificiu.

Cu toate greutățile, Imperiul Bizantin încă mai avea de trăit 900 de ani de istorie și spiritualitate creștin-ortodoxă, până la tragicul eveniment de la 29 mai 1453.

„Revoluția suporterilor”

Spectacolul sportiv la mijlocul mileniului I (d.Hr.) consta în lupte cu gladiatori (nesângeroase), dar mai ales în curse cu cai. Suporterii erau împărțiți în 4 „galerii”, fiind numiți, după culoarea hainelor purtate de competitori, „albi”, „roșii”, „verzi” și „albaștri”. Totuși, aceste forme de asociere însemnau mai mult decât ce se înțelege astăzi prin galeria unei echipe sportive. De regulă, o „culoare” aduna membrii unei anumite clase sociale și funcționa și ca un partid politic, putând, de multe ori, să influențeze deciziile imperiale.

În cazul răscoalei „Nika”, cei care au jucat rolul principal au fost „verzii” și „albaștrii”. „Verzii” erau reprezentanții claselor medii și inferioare, iar în rândurile „albaștrilor” se număra în special nobilimea. (De aici vine și corelarea sintagmei „sânge albastru” cu originea nobilă a cuiva).

Deși înainte de a fi fost proclamat împărat, Justinian îi susținuse pe „albaștri”, mai apoi a aplicat tactica imparțialității, astfel că în urma unei lupte de stradă soldată cu victime, ce a urmat unei curse în hipodrom, împăratul a dispus pedepsirea vinovaților indiferent de culoare. Decizia împăratului a determinat coalizarea „verzilor” și a „albaștrilor”, noul grup format luându-și numele „Nika” – în greacă: „victorie”, „victorios” – mișcarea căpătând și un caracter social de protest față de noul sistem de impozitare introdus de împărat. În cele din urmă, totul a degenerat în huliganism.

După 8 zile de asediu (10-18 ianuarie 532), timp în care jumătate din edificiile Constantinopolului fuseseră distruse, revolta a fost înăbușită prin forță armată, de generalul Belizarie, vorbindu-se de un număr de 30.000 de victime.

„Solomon, te-am întrecut!”

Așa a exclamat împăratul Justinian la terminarea Catedralei „Sfânta Sofia”, a cărei construcție o supervizase el însuși, fiind convins că aceasta era cu mult mai frumoasă decât templul zidit de împăratul iudeu Solomon, despre care relatează Vechiul Testament.

„A opta minune a lumii” a fost reședința Patriarhiei Ecumenice, slujindu-se Sfânta Liturghie până la data de 29 mai 1453, dată la care turcii conduși de Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481) capturează Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin milenar. După acest dureros eveniment pentru creștinătatea răsăriteană, „Sfânta Sofia” va fi transformată în moschee, iar mozaicurile interioare, de o valoare artistică și teologică inestimabile vor fi distruse sau acoperite cu tencuială.

În 1935, primul președinte al Republicii Turce, Mustafa Kemal Atatürk, transformă Catedrala „Sfânta Sofia” în muzeu, stare în care se găsește și astăzi.

Există voci, atât ortodoxe cât și romano-catolice care cer restituirea catedralei și repunerea ei în circuitul liturgic. Mai mult decât atât, au fost înaintate chiar cereri Parlamentului European de a impune Turciei acest fapt ca pe una dintre condiție pentru aderarea la Uniunea Europeană.

De pe scena teatrului, pe tronul Imperiului

Cine a fost Teodora și cum a ajuns ea din actriță consoarta celui mai strălucit împărat al Bizanțului, după Constantin cel Mare?

Teodora provenea dintr-o familie fără origini nobile, chiar săracă, ce trăia pe lângă un circ. Adolescentă fiind, rămasă orfană, Teodora deveni actriță, o meserie complet dezonorantă pentru acele vremuri.

Cu toate controversele, Teodora s-a dovedit ulterior a fi soția perfectă pentru viitorul împărat Justinian, dar și un sprijinitor și un consilier valoros în toate deciziile pe care le-a luat împăratul. Acest precedent al căsătoriei împăratului cu aleasa inimii și nu cu persoane impuse de interese sau conjuncturi a fost privit cu simpatie de urmași și luat chiar ca exemplu, mulți dintre împărații bizantini care i-au urmat lui Justinian căsătorindu-se cu femei care nu aparțineau înaltei aristocrații.

Izvoarele timpului o descriu pe împărăteasa Teodora ca pe o femeie deosebit de frumoasă și inteligentă. În timpul răscoalei „Nika” va juca rolul decisiv, convingându-l pe împărat să nu părăsească orașul. O deosebită influență va avea împărăteasa și asupra legilor promulgate în timpul său, în special cele care priveau protecția femeilor și a copiilor. De exemplu, după noua legislație, femeile primeau drept de moștenire, iar celor care săvârșeau vreo infracțiune li se permitea, dacă gravitatea faptei nu era foarte mare, să devină călugărițe, pentru a se evita agresarea lor în închisori.

A fost abrogată, de asemenea, legea care interzicea căsătoria unui înalt funcționar imperial cu o femeie dintr-o categorie socială inferioară.

Deși împărăteasa Teodora și-a asumat conștiincios toate datoriile pe care noua sa calitate le impunea, contemporanii apreciind deosebita ei grijă și compasiune față de cei neajutorați, totuși trecutul ei a fost o sursă inepuizabilă de calomnii, lansate probabil de cercurile aristocratice invidioase pentru ascensiunea sa. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert, împăratul Justinian nu ar fi reușit să facă din epoca sa una atât de glorioasă, dacă nu ar fi avut alături o soție ca Teodora.

Înainte de a împlini 50 de ani, împărăteasa Teodora moare din cauza unei forme necunoscute de cancer. Trupul ei a fost înmormântat în Biserica „Sfinții Apostoli”, una dintre splendidele edificii ridicate în Constantinopol de cuplul imperial. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 10 mai 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente