Bastioanele prin care ne-am apărat creștinismul

Izvoarele istorice contemporane subliniază rezistența cetăților românești de-a lungul timpului, iar cercetările arheologice atestă acest lucru cu privire la cetățile de la Suceava, Neamț, Roman, Chilia sau Hotin ori Cetatea-Albă (Ucraina) până în secolul al XVII-lea, informează „Ziarul Lumina”. S-au găsit și urme de cetăți de lemn și pământ, care au fost dărâmate în timpul incursiunilor barbare, dar aceasta nu neagă faptul că am avut fortărețe în principalele așezări.

Organizarea politico-administrativă la nivelul cnezatelor și voievodatelor, ce au dus la formarea statelor feudale românești la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XIV-lea, a fost urmată de o puternică dezvoltare a sistemului constructiv, influențat, pe de o parte, de stilurile romanic, gotic și prerenascentist, venite din Occident, prin Transilvania și Polonia, pe de altă parte, de principiile bizantine pătrunse din Orient, prin țările slave, mai ales prin Bulgaria și Serbia.

La acestea se adaugă amprenta culturală dată de relațiile și acțiunile eclesiastice concomitente ale scaunului papal de la Roma și ale Patriarhiei de Constantinopol, înainte și după anul 1200, cu numeroase corespondențe arhitectonice la hotarul Imperiului de Răsărit.

Diverse sisteme defensive

Dezvoltate în cadrul aceleiași arii geografice, Moldova, Țara Românească și Transilvania cunosc o evoluție culturală cu particularități distincte, date de relațiile directe cu țările învecinate pe harta politică a Europei de Est și Sud-Est, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Unitatea geografică și economică ar fi trebuit să determine unitatea politică a statelor române, însă, timp de cinci veacuri, adică 500 de ani, de la întemeierea Moldovei, în 1359, și până la Unirea din 1859, avem de-a face cu un dualism politic fără corespondent în istoria europeană – cel puțin pentru o perioadă atât de lungă. Nu este vorba de o împărțire multiplă, pe provincii, ca în Italia sau Germania, ci de o situație specială a Transilvaniei, ruptura fiind produsă tocmai prin lipsa nucleului central, constituit de podișul Ardealului, astfel încât ținuturile rămase libere: Țara Românească și Moldova – nu formează o unitate teritorială sau politică. La acestea se adaugă conformația distinctă dată de căile naturale și direcțiile lor divergente: în Țara Românească, drumurile create de ape sunt aproape paralele între ele și perpendiculare pe graniță, circulația comercială internă mergând dinspre munte spre Dunăre, și invers, fără a se continua în Moldova, unde sistemul hidrografic este paralel cu zona muntoasă: Siretul, Prutul și Nistrul – considerate bariere răsăritene, apropiindu-se numai în colțul de sud-est al țării de fluviu și de Marea Neagră.

În ambele cazuri se constată o legătură firească între existența statului independent și sistemul său defensiv, experiența anterioară secolului al XIV-lea ducând la împărțirea întregului ținut românesc în unități administrative și militare, voievodale și domnești, dezvoltate în jurul unei cetăți conduse permanent de reprezentanți ai autorității centrale – de obicei rude ale domnitorului sau membri ai sfatului domnesc conform planului tradițional de apărare a statelor feudale. Ca urmare a stăpânirii maghiare, Transilvania va adopta din secolul al X-lea sistemul de organizare militară apusean, bazat pe dezvoltarea economică a orașelor, fapt ce va marca o deosebire esențială în raport cu evoluția celorlalte ținuturi românești. La începutul veacului al XIII-lea, 1211-1225, cavalerii teutoni ridică cetăți și castele fortificate sau castre regale, în jurul cărora se organizează comitatele, în timp ce misionarii cistercieni, cavalerii ioaniți și meșterii sași vor extinde complexe monahale romanice și gotice, cu un caracter exclusiv militar, curtea interioară fiind mărginită de ziduri înalte, prevăzute cu metereze și turnuri de apărare.

La nivelul exigențelor europene

Deși în ținuturile dintre Carpați și Dunăre, unite în secolul al XIV-lea, vestigiile legate de apărarea teritoriilor nu sunt prea numeroase, urmele păstrate la nivelul construcțiilor militare îngăduie, totuși, constatarea unor exigențe corespunzătoare zonei Europei Centrale, având un caracter tipic și un aspect pe care l-am putea numi ‘internațional’, cerut de funcțiile și destinațiile specifice, din care putem extrage câteva trăsături caracteristice pe plan local.

Cucerirea uneia dintre cele mai importante cetăți ale primului stat bulgar, aflată în vecinătatea imediată a Dobrogei – Cetatea Drista (Silistra), devenită Dorostorum-ul bizantin, aducea garnizoanele imperiale de-a lungul întregului limes dunărean, în unele fortărețe sosind conducători militari, clerici și monahi greci chiar de a doua zi. Astfel, înglobarea teritoriului românesc în sistemul militar și administrativ al Imperiului Bizantin, sub forma ducatului Paradunavon sau Paristrion, a prilejuit în secolele X-XII dezvoltarea unor așezări cu o arhitectură medieval-timpurie, de felul celor de la Capidava și Dinogeția, urmate de fortificațiile complexe, care, la sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân, trec pe rând sub stăpânire musulmană, lăsând deschisă calea unor atacuri ce produc slăbirea rezistenței Țării Românești. În schimb, lanțul cetăților moldovenești va fi menținut la nivelul celor două centuri: una în interiorul țării, pe linia principalelor căi de acces, cealaltă pe graniță, ambele completate cu fortărețe de lemn și pământ, politica defensivă făcând ca timp de 20 de ani să se dezvolte o arhitectură militară, ce va influența puternic aria civilă și religioasă, însă, din tot ce s-a construit în acest domeniu, nu s-a păstrat nimic în afara unor ruine ce nu permit identificarea structurilor planimetrice și decorative. Cert este însă faptul că în secolul al XIV-lea cetățile devin principale bastioane ale apărării împotriva expansiunilor străine, iar prezența otomană determină intervenții la nivelul sistemului tradițional și crearea unui ansamblu defensiv ce cuprinde acum și centrele urbane și mănăstirești.

În contextul în care Imperiul Bizantin căzuse în 1453, țaratul bulgar, ca și cel sârb, fusese desființat, în zonele balcanice (Albania, Bosnia, Macedonia) se sfârșea rezistența antiotomană și teritoriile din Rusia erau controlate de Hoarda de Aur, pericolul noilor atacuri a necesitat crearea unor legături confesionale și alianțe familiale cu lumea orientală, cu Mongopul, cu Moscova, cu genovezii din Marea Neagră, cu sultanatul din Persia, urmate în 1487 de încheierea păcii cu turcii și de intervențiile directe ale Porții. Astfel, i se cere voievodului Alexandru Lăpușneanu, în cea de-a doua domnie (1564-1568), distrugerea cetăților: ‘Deci – spune Grigore Ureche – Alexandru Vodă făcându pre cuvântul împăratului, umplându toate cetățile cu lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au risipit, numai Hitinul l-au lăsat, ca să fie apărătură dinspre leși.’

Totuși, izvoarele contemporane subliniază rezistența lor de-a lungul timpului, și cercetările arheologice recente nu atestă nici un fel de deteriorare pentru această epocă, rezistența principalelor cetăți de la Suceava, Neamț, Roman, Chilia sau Hotin ori Cetatea-Albă (Ucraina) fiind dovedită până în secolul al XVII-lea.

Cetățile moldovenești

În jurul primelor așezări de la Siret (1334) și Baia (1339), se confirmă existența unor cetăți de lemn și pământ, asemănătoare celor de la Roman și Bârlad, dărâmate în timpul incursiunilor barbare, mongole și tătare. La granițele nordice, la Țetina, au rămas câteva curtine, între satele Trebujeni și Butuceni, la 15 km de oraș, se afla Cetatea Orhei (Orheiu-Vechi), întărită într-o epocă posterioară lui Ștefan cel Mare (1457-1504), înconjurată de apele Răutului. Potrivit unei opinii istoriografice, pe unul din brațele Dunării se aflau două cetăți cu același nume: Chilia Veche (Licostoma), bizantină, stăpânită de genovezi și preluată de moldoveni în 1465, și Chilia Nouă, în legătură cu prima, construită de ‘800 de zidari și 17.000 de ajutoare,’ pe malul stâng, într-un timp-record: de la 22 iunie la 16 iulie 1476. În partea de miazănoapte a țării, în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, adică sub domnia voievodului Petru I Mușat (375-1391), existau și sisteme de apărare din piatră, de plan patrulater, precum fortul Cetății de Scaun din Suceava sau al Cetății Neamț (cca1374-1391). Castelul mușatin, de tip occidental, intrat în legendă sub numele de ‘cetatea lui Ștefan cel Mare’, este menționat într-un document din 10 februarie 1388, când, prin mutarea reședinței de la Siret la Suceava, orașul devine pentru mai bine de două secole capitală a Moldovei (1388-1566), iar fortăreața situată la numai 2 km de Târgu-Neamț (cunoscută impropriu sub titulatura Cetatea Neamțului), datată tot în timpul voievodului Petru I Mușat (cca 1374-1391), printr-un document emis în februarie 1395, a fost întărită de Alexandru cel Bun (1400-1432) și extinsă de Ștefan cel Mare (1457-1504), urmând ca aici, în 1600, Mihai Viteazul să se proclame domn al Țării Românești și Moldovei, realizând prima Unire. Cea mai impresionantă construcție militară rămâne însă Cetatea-Albă (Ucraina), situată pe malul nordic al Nistrului, pe ruinele vechiului oraș grecesc Tyras, unde bizantinii au ridicat vestitul Mauro-castron (Castelul Negru), numit de genovezi Moncastron, cunoscut și ca Asprocastron.

Apărarea granițelor dinspre miazănoapte a fost asigurată de Țetina, din care au rămas numai frânturi de curtine, și de Cetatea Hotin, ale cărei ziduri mai păstrează și azi o parte de creneluri, ambele fiind restructurate, completate sau chiar refăcute de primii domni ai Moldovei.

Comentarii Facebook


Știri recente