A plecat la Domnul și părintele Arsenie Papacioc. Vestea ne întristează și ne bucură deopotrivă, având atât tristețea pierderii duhovnicului, cât și nădejdea câștigării rugătorului. Trecut prin pușcăriile regimurilor antonescian și comunist, marele arhimandrit Arsenie Papacioc rămâne în amintirea noastră drept marele duhovnic de la Mănăstirea Techirghiol, cel plin de sfaturi pentru toți, cel care recomanda tuturor să avem mintea ancorată în Dumnezeu pentru a ne putea mântui.
Figura luminoasă a părintelui Arsenie, care a trăit 97 de ani, ne-a evocat-o, ieri, la câteva ore de la aflarea veștii mutării sale la cer, părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Ecleziarh al Catedralei patriarhale și Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Avea un optimism deosebit pentru renașterea poporului român
‘Cred că părintele Arsenie Papacioc a fost un om al lui Dumnezeu, a fost un călugăr luminat într-o perioadă de foarte mare încercare pentru Biserică și pentru neamul românesc. Părintele Arsenie a fost călugăr tocmai în perioada când nedreptul decret comunist 410 din 1959 a golit mănăstirile și a exilat într-o lume care nu le era proprie foarte mulți călugări și călugărițe. De acest exil nu a scăpat nici părintele Arsenie. A fost constant urmărit se Securitate pentru atitudinea sa fermă, pentru convingerile pe care le avea, dar mai ales pentru trăirea sa duhovnicească deosebită.
Părintele Arsenie Papacioc a cunoscut încercările închisorilor comuniste, unde a suferit alături de alți clerici și bărbați minunați ai neamului românesc. A făcut parte din școala duhovnicească a Mănăstirii Slatina din ținutul Fălticenilor, unde s-a format după îndrumarea arhimandritului Cleopa Ilie, care a condus pentru câțiva ani această mănăstire. De asemenea, a îmbinat într-un mod admirabil blândețea și bunătatea ieroschimonahului Paisie Olaru, lângă care a trăit mulți ani, cu știința de carte a altor părinți duhovnicești cum au fost părintele Ilie Cleopa, Andrei Scrima și mitropolitul Antonie Plămădeală. Era un monah cărturar și în același timp misionar. Era un apropiat al celor mulți și un cunoscător al durerilor lor.
Avea o evlavie deosebită către Maica Domnului, îi iubea pe tineri și avea un optimism deosebit pentru renașterea acestui popor. Permanent spunea că așază această țară sub ocrotirea Maicii Domnului, el însuși aflându-se la Mănăstirea Maicii Domnului de la Techirghiol, sub protecția Celei mai înalte decât cerurile’, a spus părintele arhim. Timotei Aioanei.
De asemenea, părintele Timotei ne-a mai vorbit despre activitatea bogată de autor de scrieri teologice și de cărți duhovnicești pe care a desfășurat-o părintele Arsenie Papacioc.
‘A fost un monah râvnitor al Arhiepiscopiei Bucureștilor, pentru că el a viețuit mai mulți ani în mănăstirile acestei eparhii, la Antim, la Căldărușani, la Mănăstirea Cheia, la Mănăstirea Zamfira, unde a legat o prietenie deosebită cu arhimandritul Gavriil Stoica, trecut și el la Domnul’, a mai spus exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Scurte date biografice
Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în 1914, fiind al șaptelea copil al părinților Vasile și Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. Părintele Arsenie a pătimit în temniță alături de părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în 1941. S-a călugărit în 1946, la Mănăstirea Sihăstria. La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuș, iar naș de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit preoția, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. Între 1952 și 1958, a fost preot și egumen la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958, a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul ‘Rugul Aprins’. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în 1964 de la închisoarea Aiud. După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forțată, la temuta închisoare de la Aiud, părintele a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii ‘Sfânta Maria’ din Techirghiol.
Dumnezeu să-l odihnească!
‘Fiecare moment din viața noastră are nevoie de ajutor divin’
L-am cunoscut pe părintele Arsenie în vara anului 2008. Înconjurat de mulți credincioși, destul de neputincios la 94 de ani, părintele era primitor cu toți.
Nimeni nu pleca nemângâiat de la chilia sa, fiindcă bătrânul de la Mănăstirea Techirghiol învățase în mulții ani de suferință îndurați în temnițele comuniste că tristețea, lipsa credinței ucid sufletele. Și mai știa bunul duhovnic de la mare că în pustiul acesta care este lumea de azi, nimic nu este mai de folos ca o mână întinsă spre cel ce are nevoie de ea. Fiecare cuvânt al lui era o invitație la simțirea prezenței lui Dumnezeu. Așa fac și vorbele de duh ale eroicului avvă, consemnate mai jos, avvă care a intrat de ieri în veșnicie.
Mulți spun că sfârșitul lumii este aproape. Ce părere aveți despre aceasta?
Cu multă anticipație se rostesc niște lucruri cu elemente inventate. Sfârșitul… cum o vrea Dumnezeu. Noi însă avem obligația, acesta e punctul central, să ne punem la punct în fiecare clipă, să nu pierdem o clipă din vedere. Adică să ai un act de prezență. Eu nu sunt, ca duhovnic, pentru nevoință, sunt pentru o stare de prezență continuă. Vin unii și-mi spun fel de fel de lucruri. ‘Ce să facem, părinte?’ Nu poți să te iei la luptă cu istoria. Istoria înregistrează precis evenimentele, dar tu, pune-te tu la punct. Pentru că tu ești un microcosmos în care se oglindește un macrocosmos, o lume întreagă. Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ține adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracțiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai și numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, ești în afară de Biserică și atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.
Vorbiți-ne despre Maica Domnului.
Maica Domnului este Stăpâna Cerului și a pământului. Și dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului, care este foarte supărată pe toți care nu-i cer nimic. Și să-i cerem lucruri mari, pentru că iubirea nu are margini.
În Filocalie stă scris că rugăciunea este judecată înainte de judecată. Cum explicați aceasta?
Pentru că e o judecată. Uite: acum dumneata te judeci: ‘Ce mi-ai făcut acum? Ce mi-ai făcut de azi dimineață până acum? Ce mi-ai făcut o viață întreagă?’ Pe urmă, te ia la judecată. În funcție de niște lucruri obligatorii pentru fiecare creștin. N-a lăsat Dumnezeu un om să nu înțeleagă măcar ceva. Chiar se spune, materializând discuția, că mulți fac binele fără să știe că fac binele. Ce n-a făcut Dumnezeu ca să ne salveze? Nu ne-a creat decât pentru El, nu și pentru dracul sau pentru oameni sau pentru nevoile omenești. Ne-a făcut singuri pentru El. Să fim întru fericire veșnică cu El. Dar fericire divină, nu fericire rațională, ca oameni. Oamenii nu-și dau seama cât de scump e timpul pe care-l trăiești. Și chiar momentul ăsta între noi acum. Eu în funcție de asta am răspuns. Să ai încredere desăvârșită în tot ce a spus Mântuitorul. Ce vreți un dar mai mare ca acesta? Că noi am primit în dar pe Hristos și am dat și noi în dar pe Maica Domnului ca fire omenească. Desăvârșirea desăvârșită… A stat la dispoziția noastră; a mea, a ta. Așa cum suntem fiecare dintre noi. Suntem ființe create de Dumnezeu, restaurate de Dumnezeu, salvate de Dumnezeu încontinuu. Că fiecare moment are nevoie de ajutor divin. Actul de prezență este (eu consider ca duhovnic) cel mai simțit și mai obligatoriu canon. Stare de prezență… Nu metaniile. Le faci, și pe urmă spui: ‘Doamne, salutare că te-am ascultat; am făcut ce am putut’. Nu… O stare de prezență. Un copil al tău îți spune: ‘Tată, înainte mă iubeai mai mult, astăzi văd că nu mă mai iubești’. Pe copilul tău îl iubești mereu. Dar și copilul are obligație pentru tăticul lui. Deci o stare de prezență continuă împlinește o stare de canon și o obligație, ca un creștin creat și salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiți-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; și era Dumnezeu. Nu îngrozește pe nimeni faptul ăsta? Că era Dumnezeu întrupat? Deci, ce n-a făcut să ne salveze? Este foarte important. Cât de important este momentul ăsta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu și repede. Degeaba te grăbești. Totul e să pleci la timp. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare: de 96 de ani. Și dacă vă spun, spun ca să ascult și eu.
A fost necesară Crucea Domnului înainte de Învierea Lui
De ce folosește Sfântul Ioan Scărarul expresia ‘fericita întristare’? La ce se referă aceste cuvinte?
Dragă, cât a fost de glorioasă Învierea Mântuitorului… ce stare de revenire, ce înălțare sufletească… Dar n-ar fi fost așa de grozavă dacă n-ar fi fost Crucea mai întâi. Ăsta-i răspunsul. Suferința te trezește. Când ți-e foame, ce să mănânci? Nu mănânci pentru ca să mănânci, mănânci pentru că ți-e foame; nu mai întrebi pe nimeni. Ăsta-i lupul, ăsta-i câinele, ăsta-i omul. Omul care cere viață. Viața, omul o cere în relație cu veșnicia. Și atunci, cât de scump e timpul și suspinarea ta! Ești liber să o faci de acum; cine te oprește să te închini? Și dacă te oprește dușmanul, primești plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am 14 ani de închisoare și nu era lipsă de prezență. Și mă gândeam: ce momente mărețe, să suferi… bineînțeles pentru ceva. Sufeream pentru Hristos. Eram conștienți că dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei și scăpai de momentul ăla. Nu scăpai de veșnicie. Veșnicia, ca și moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele și dulcețuri. Vine să te ia. Atuncea să vedem: ‘Ce Mi-ai făcut cu viața ta, fiule?’ Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici o mamă nu o poți învinui că nu ți-a dat destul. Ți-a dat tot că ți-a stat la dispoziția ta. Ți-a dat și sângele. Nu poți să o învinuiești că nu ți-a dat. Dar pe Dumnezeu care a creat și sângele ăla, și laptele ăla, și mama, și fiul… Avem atât de pregnante și de prezente exemple, încât nu mai poți să faci nici o mișcare. Trăire creștină și gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăiește fiecare la moarte. Trebuie să spunem: ‘Ție ți-am dăruit, Doamne, toată viața mea’. Astea-s mobile care-l obligă pe orice creștin. ‘Lasă-l pe seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l așa împăduchit. Mie mi-e drag de el așa. Că nu am venit pentru împărați. Am venit pentru cerșetori’. Hristos a fost Împărat și Cerșetor. Pentru cine a făcut-o, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai așteptăm? Ce mai așteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relație cu ceilalți. Pe contul tău. Când eram mic, la țară, am văzut o oaie care a dat din picior și s-a culcat. Nu m-am sesizat, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Și i-am spus mamei: ‘Mămică, de ce a dat’? ‘Se închină, mamă, se închină’, mi-a zis mama mea. Atâta mi-a trebuit. Vasăzică oaia se închină și eu să nu mă închin? Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia aia am văzut-o cu ochii mei, dând cu piciorul, cu copita ei, dar eu am degetele care marchează Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Vasăzică, sunt organizat. Fac parte din Crucea Mântuitorului și mă bucur de Învierea Mântuitorului. Dar cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închini de parcă ai cânta la mandolină. Te închini trăit pentru nevoia pe care o ai. Și atunci suferința rămâne ca o mare necesitate în viața omului. E o mare greșeală să cârtești. ‘Slavă Ție, Doamne, numai dă-mi putere să suport’! Asta-i poziția celui care a fost arestat la Aiud 14 ani în zarcă. În Aiud există altă închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru românii de pe vremea aia. Nu mă interesează că am stat în zarcă; m-am folosit sau nu m-am folosit… Am văzut cât fac dușmănia și momentul istoric. A fost necesară Crucea înainte de Învierea Mântuitorului.
Desăvârșirea cuprinde trei etape: purificarea, iluminarea și contemplarea. Cum trebuie să le vedem pe acestea?
Fă ceva pentru sufletul tău! Dacă recunoști că există Dumnezeu. Pentru că în momentul ăsta istoric sunt oameni care nu recunosc că există Dumnezeu. Îngrozitor e lucrul ăsta. Și mata te-ai așezat pe poziția asta negativă, ca să pui întrebarea. Cum priviți, furăm un răspuns de la altcineva la întrebarea pe care o puneți. Mă întrebi de ce mă închin? Chiar dacă te închini neștiind ce faci, tot e un lucru câștigat… că nu furi, că nu curvești, că nu ucizi. Suntem creați, repet, numai pentru El, nu și pentru altcineva. Pentru El, ținând cont de învățătura Lui. Nu pentru îngeri, dragilor, nici pentru El… în sensul că Dumnezeu e Dumnezeu; numai și numai pentru tine. Vezi, dacă tatăl tău îți cumpără niște ghete și vine și ți le arată; tu dormi… ‘Uite, tată! Ți-am luat niște ghete!’ Poți să-i spui tatălui tău: ‘Nu-mi trebuie așa ceva’? Nu știu dacă spui dacă nu-i mai mare jignire. Ce n-a făcut, săracul, să fericească copilul? Să deschidă ochii pe niște ghete, nu pe niște icoane. Ce n-a făcut Dumnezeu? Nu ne-a făcut decât singuri numai pentru El. Ca să fim împreună cu El în vecii vecilor. Astea sunt etape, viața omului. Dar fericirea-i veșnică: sau iadul, sau raiul.
Împietrirea inimii, mai mult o comoditate
Dar împietrirea inimii nu poate fi și o predispoziție psihologică, moștenită de la părinți?
Se poate să vină de la părinți, dar nu în această formă sălbatică în care crede lenea ta. Îți este pusă în pericol comoditatea ta și acum, gata, vine de la părinți.
Eu acum, când văd femei însărcinate, le spun să nu se amărască, să nu se supere, pentru că se imprimă în făt, intră în firea lui. El comunică cu mamă-sa cu mult înainte de naștere.
Am văzut un copil mic, de câteva săptămâni, care plângea și nu se potolea deloc. Dar a venit mama lui și a încetat gălăgia. Copilul a simțit. El comunică din pântecele mamei cu aceasta, fiindcă este viu. În dreptul roman se spune: Infans conceptus, pro natus habitur – copilul, odată zămislit, are dreptul de cetățean. De aceea avorturile reprezintă uciderea unor suflete vii. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 20 iulie 2011)
