Autocefalie în Țara Românească înainte de secolul al XIX-lea

Biserica Ortodoxă Română împlinește 125 de ani de la recunoașterea oficială a autocefaliei. Etimologic, autocefalia reprezintă dreptul unei Biserici ortodoxe naționale la conducere proprie, independentă. Acțiuni specifice unei Biserici autocefale, precum sfințirea Sfântului și Marelui Mir, canonizarea de sfinți, grija purtată pentru românii ortodocși din afara granițelor țării și dreptul de a hirotoni ierarhii din fruntea diecezelor și a-i judeca, au avut loc cu mult timp înainte de secolul al XIX-lea în Țara Românească.

Creștinismul românesc este de origine apostolică, datând încă din secolul I, datorită misiunii Sfinților Apostoli Andrei – Ocrotitorul României – și Filip. Rodul acestei propovăduiri a dat naștere unei organizări bisericești pe teritoriul țării noastre, la început în zona Dunării de Jos. Provincia romană Sciția Minor (Dobrogea) avea o eparhie locală cu sediul la Tomis. Prima eparhie de pe teritoriul țării noastre, cea de la Tomis, era amintită între „arhiepiscopiile autocefale” în documentele bizantine Notitiae episcopatuum, fapt ce însemnă o oarecare independență a diecezei.

În mai 1359, Patriarhia Ecumenică recunoștea o stare de fapt, existentă dinainte: Mitropolia Țării Românești, de la Curtea de Argeș. Mitropolitul Iachint de Vicina era „de câtva timp” la Argeș, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), astfel că eparhia funcționa deja. Biserica valahă și-a manifestat atât dreptul de a organiza noi unități administrative, cât și dreptul autocefal de a hirotoni pe ierarhii din fruntea diecezelor. Astfel, în anul 1370, în Țara Românească se înființează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI-lea câte o episcopie la Râmnicu-Vâlcea și Buzău. Toate acestea s-au realizat prin sprijinul domnitorilor români, fără amestecul Patriarhiei Ecumenice, care ratifica doar ceea ce exista deja în bună rânduială.

Titluri onorifice oferite de Patriarhia Ecumenică ierarhilor români

Ierarhii români s-au bucurat de o deosebită cinste din partea Patriarhiei Ecumenice, drept dovadă stând titlurile onorifice primite de la Constantinopol. În anul 1370, mitropolitul Antim Critopol al Severinului primea titlul „locțiitor de Mitilene” – este pentru prima dată când patriarhul ecumenic acordă unui ierarh din Țările Române titlul de locțiitor al unui scaun mitropolitan grecesc aflat odinioară sub jurisdicția sa. Vor urma titlurile „locțiitor al Amasiei” (1372), „locțiitor al Nicomidiei” (1382), „locțiitor al Ancirei” (sec. al XV-lea), iar la 10 octombrie 1776, titlul „locțiitor al Cezareei Capadociei”. Titlul „locțiitor al tronului Cezareei Capadociei”, primit de mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești și păstrat până în zilele noastre de patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, face ca ierarhul român să fie „egal în demnitate și cinstire cu mitropolitul Cezareei Capadociei, cel dintâi scaun mitropolitan așezat imediat după patriarh, în ierarhia demnităților Patriarhiei Ecumenice”. Titulatura de „locțiitor al Cezareei Capadociei” se acorda „pe lângă cea dintru început și din vechime moștenită lui cinstitoare numire de preacinstit și exarh al plaiurilor”, recunoscută în anul 1381 pentru teritoriile din Transilvania.

Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în Țara Românească

Domnia Sfântului Voievod Neagoe Basarab al Țării Românești (1512-1521) ne oferă o serie de servicii divine specifice unei Biserici autocefale. Doi patriarhi ecumenici au vizitat Curtea Domnească a domnitorului român: Pahomie I (1505-1513) și Teolipt I (1513-1522). În 1513, Neagoe Basarab chema pe patriarhul Pahomie I cu „vlădici, episcup, egumeni, preoț, călugări, diiaconi” și „i-au strânsu tot în cetate den Târgovișt de au făcut Sfântu Miru cu multe rugăciuni și slujbe dumnezăești la sfânta mitropolie, care iaste făcută de dânsul”. La slujbă a participat și mitropolitul Macarie, pe care Neagoe Basarab „îl pusese mitropolit a toată Țara Rumânească, Plaiului și Severinului”, cerând numai „blagosloveniia” ulterior patriarhului ecumenic Pahomie I. Cu ocazia târnosirii bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, la 15 august 1517, a fost sfințit, pentru a doua oară, Sfântul și Marele Mir, cu participarea patriarhului ecumenic Teolipt I. Tot atunci a avut loc și prima canonizare de pe teritoriul țării noastre, a Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, după cum relatează Gavriil Protul, în ediția grecească a lucrării „Viața lui Nifon”: „Văzând domnul că sfântul face zi de zi minuni, a poruncit și au făcut un sinod local și au alcătuit slujba sfântului și au hotărât să fie sărbat la unsprezece a lunii august, în ziua în care a răposat. Au dat și la Marea Biserică știre despre minunile cele foarte mari ale sfântului”.

În Joia Mare a anului 1670, la București a avut loc Sfințirea Sfântului și Marelui Mir în prezența patriarhului Dositei al Ierusalimului, iar din acesta s-a trimis și fraților din Moldova, Transilvania și părțile Dunării de Jos. Sfințirea s-a făcut cu participarea mitropolitului Teodosie al Țării Românești împreună cu episcopii sufragani Serafim al Râmnicului și Grigorie de la Buzău, iar la slujbă a asistat și domnitorul Antonie Vodă din Popești, împreună cu toată protipendada.

În 1702, patriarhul Dositei al Ierusalimului revine la curtea lui Constantin Brâncoveanu și săvârșește Sfântul și Marele Mir împreună cu ierarhii locali, la 29 iunie, în biserica mănăstirii cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel din București, „Măriia Sa Costandin Vodă împreună cu arhiereul țărâi Kir Theodosie și cu toți alalți episcopi câți aici în țară să afla, și toată boierimea țărâi”.

Replici ale independenței Bisericii Țării Românești față de Patriarhia Ecumenică

În septembrie 1616, patriarhul Timotei II încearcă să caterisească pe mitropolitul Luca al Ungrovlahiei, fost diplomat al lui Mihai Viteazul, pe motiv că a refuzat plata peșcheșului anual către Patriarhia Ecumenică, însă acesta rămâne în scaun, păstorind până în 1629, când trece la cele veșnice.

La 15 iulie 1631, domnitorul Leon Tomșa convoacă la București Marele Sfat al Țării, la care participă mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei și Teofil al Râmnicului și alcătuiește un „Așezământ” care, printre altele, hotăra: „Mitropolia, episcupiile, egumeniile să nu se schimbe pre mită, ce să fie pre săbor. Și să nu fie volnic patriiarhul a tremite aicea în țeară nici vlădică, nici episcup, nici egumen, ce pre cine va alege țeara și sfatul, vlădică sau episcup, acela să fie. Numai să tremită la patriarhul să dea blagoslovenie, cum a fost de vac”.

Pravila cea Mare, tipărită la Târgoviște de mitropolitul Ștefan cu sprijinul domnitorului Matei Basarab, în 1652, prevedea că Mitropolia Țării Românești nu este supusă nimănui, avându-i în jurisdicție și pe românii din Transilvania: „Mitropolitul are blagoslovenie de hirotoniaște el și pre episcopii Țării Ardealului de în Țara Ungurească”. Matei Basarab, prin trei hrisoave de dezînchinare, scoate de sub jurisdicția Locurilor Sfinte 22 de mănăstiri, fără a consulta pe patriarhul ecumenic, întrucât descoperise că au fost închinate cu hrisoave false. Pe viitor, se oprea închinarea vreunei mănăstiri, actul fiind întărit cu semnăturile tuturor ierarhilor țării și ale boierilor Divanului.

În ianuarie 1659 are loc un sinod panortodox la Târgoviște, convocat de domnitorul Mihnea III Radu, care, „în visurile sale imperiale își asuma sarcinile străvechilor basilei ce convocau și îndreptau sinoade”. Despre acest sinod s-a scris că „manifestă anumite veleități de neatârnare ale Bisericii muntene, sub îndemn domnesc”. Domnitorul Mihnea III Radu a convocat, a prezidat și a confirmat hotărârile sinodului, pe care doar le-a comunicat spre încunoștiințare patriarhului ecumenic Partenie IV.

Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Țării Românești, în anul 1710, protestează cu privire la imixtiunea necanonică a patriarhului Hrisant al Ierusalimului în dieceza sa, întrucât acesta interzisese pomenirea mitropolitului român în bisericile închinate Sfântului Mormânt, precum și în statele arondate acestor mănăstiri din țară. În scrisoarea adresată patriarhului ecumenic Atanasie al V-lea, mitropolitul Antim Ivireanul amintea: „Nici n-au fost cândva și nici nu vor fi supuse cuiva dintre patriarhii diecezelor străine mănăstirile din Ungrovlahia; ci toate acestea stau sub administrarea noastră”.

Cârmuirea Bisericii, independentă față de orice autoritate din afara țării

Vrednicul de pomenire patriarh Iustin Moisescu descrie independența Bisericii românești prin sprijinul voievozilor români, astfel: „Asocierea domnitorului la cârmuirea Bisericii, prin confirmarea și întronizarea întâistătătorilor ei, și asocierea întâistătătorilor Bisericii la cârmuirea statului, prin prezența lor în sfatul țării, asigura cârmuirea unitară a poporului. În același timp ea era și o chezășie a organizării unitare și cârmuirii independente a Bisericilor de orice autoritate din afara țării”. (articol de Alexandru BRICIU, „Ziarul Lumina”/26 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente