Creștinii ortodocși s-au aflat, astăzi, 16 septembrie 2012, în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci. În toate bisericile ortodoxe s-a citit fragmentul din Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, capitolul 8, versetele de la 34 la 38 și capitolul 9 versetul 1.
În cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul ‘Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’ din Reședința Patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit despre cele trei lucrări pe care orice creștin trebuie să le îndeplinească pentru a urma Mântuitorului Iisus Hristos și pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu.
‘Cel ce voiește să vină după Hristos trebuie să împlinească trei lucrări deosebite, dar legate întreolaltă, și anume: lepădarea de sine, asumarea Crucii și împlinirea poruncilor Mântuitorului Iisus Hristos, mărturisirea Lui și punerea în practică a ceea ce El ne poruncește pentru a împlini în viața noastră voia Lui. Deci, Evanghelia ne arată un program de mântuire, un drum al crucii ca drum al învierii sufletului din moartea păcatului și ca drum al dobândirii vieții veșnice. Mântuitorul vorbește despre Cruce la începutul Evangheliei de astăzi și despre pregustarea încă din lumea aceasta a Împărăției lui Dumnezeu, a slavei și bucuriei din Împărăția lui Dumnezeu. Prin aceasta vedem că finalitatea lepădării de sine, a asumării crucii și a urmării lui Hristos este dobândirea Împărăției Cerurilor care se dă în arvună în lumea aceasta prin legătura omului cu Dumnezeu, prin credința în Iisus Hristos, iar la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, Împărăția se va da în plinătate, pentru că la bucuria Împărăției Cerurilor vor participa sufletul și trupul, toate generațiile trecute, prezente și viitoare. Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu se face după învierea morților și judecata de apoi’, a spus Preafericirea Sa.
În continuare, Patriarhul României a vorbit despre semnificațiile lepădării de sine și despre importanța acestei lucrări deosebite pentru viața creștinilor: ‘Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de sinea egoistă de sinea care este înstrăinată de Dumnezeu. Omul când a căzut din legătura sa de iubire cu Dumnezeu s-a înstrăinat de Dumnezeu, de semeni și de el însuși. Astfel, lepădarea de sine nu înseamnă desființarea de sine, ci lepădarea unui mod egoist de a viețui, de a gândi și de a făptui. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la patima mândriei și la patima lăcomiei după lucruri trecătoare. Foarte adesea această iubire pătimașă de sine creează o mulțime de conflicte duhovnicești, însă se ajunge și la războaie din cauza lăcomiei, când unele popoare doresc să stăpânească peste altele. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă despătimirea, trecerea de la un mod egoist de viață la un mod duhovnicesc de viață, de dăruire de sine. Omul care se iubește pe sine nu mai are loc în sufletul său pentru iubirea față de Dumnezeu și față de semeni. Chiar dacă îi iubește pe semeni, îi iubește ca să îi folosească. Deci, lepădarea de sine înseamnă a nu mai avea eul egoist ca centru al vieții sale, înseamnă a viețui fără a centra viața pe propriul eu, ci a avea ca centru al vieții sale legătura cu Dumnezeu-Omul. Când omul nu se gândește în primul rând la sine, ci la legătura cu Dumnezeu Izvorul vieții veșnice atunci el se leapădă de sine și se unește cu Dumnezeu și astfel viața sa nu mai rămâne într-un orizont limitat și trecător, ci se deschide spre viața cea veșnică, nelimitată și netrecătoare. Iubirea sa dornică de iubire veșnică se deschide spre Dumnezeu și astfel omul care iubește pe Dumnezeu mai mult decât lucrurile create de Dumnezeu, care iubește mai mult pe Dumnezeu Creatorul decât iubește creaturile, se eliberează, devine cu adevărat liber, pentru că nu mai este limitat de lucrurile trecătoare’.
Însă lepădarea de sine este o luptă permanentă deoarece firea umană căzută în păcat are tot timpul tendința de a trăi egoist, de a se izola, de a face totul mai întâi pentru sine, uitând de Dumnezeu și de semeni, a spus Preafericirea Sa, continuând: ‘Sfinții Părinți ne spun că lupta cu iubirea pătimașă de sine este o luptă pe toată viața, dar în măsura în care omul se leapădă de sinea egoistă și schimbă modul de viețuire egoistă în modul de sine duhovnicesc, atunci el simte și bucuria vieții luminate de prezența lui Dumnezeu în viața sa și vede pe semenii săi ca fiind chipuri ale lui Dumnezeu chemate la comuniune veșnică de iubire în Împărăția Cerurilor. Această comuniune începe din lumea aceasta prin rugăciune, prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor lui Hristos, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune. Astfel, lepădarea de sine nu înseamnă un gol, ci înseamnă o eliberare de sine pentru a ne umple de prezența sfințitoare, mântuitoare, smerită și dăruitoare a lui Dumnezeu’.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat înțelesurile duhovnicești ale Crucii și ale asumării ei: ‘Crucea nu este înțeleasă ca un lemn pe care îl purtăm pe umăr, ci ca o povară interioară purtată pe umerii sufletului. Crucea este o neîmplinire, o neputință, o suferință, o nefericire, este conștiința finitudinii și fragilității condiției umane, conștiința că avem limite, că nu putem împlini tot ceea ce dorim și că deși dorim să fim mai tari, constatăm că suntem slabi. Crucea poate să fie o copilărie fără părinți sau o familie fără copii, o văduvie pe întreagă viața, o boală incurabilă, o patimă nevindecată sau poate să fie o tristețe că nu am împlinit ceea ce am fi dorit să facem. Această răstignire interioară între o dorință sfântă și o realizare modestă sau neîmplinită, o răstignire între ideal și eșec, toate aceste forme care marchează viața prin suferință sau nefericire sunt înțelesuri duhovnicești ale crucii. Când Mântuitorul spune Fiecare să-și ia crucea și să-Mi urmeze înseamnă că dorește să umple cu prezența iubirii Sale sfințitoare suferința noastră pentru a o transforma în tărie duhovnicească, și anume în întărire în credință și în apropiere de El’.
‘Această chemare la asumarea Crucii împreună cu Hristos este esența vieții creștine, și anume să descoperim în cruce nu un eșec, ci o șansă pentru un nou început, pentru apropiere de Dumnezeu. În acest fel, o lipsă, o neputință, o limitare a noastră devine prilej de îmbogățire duhovnicească. Dacă purtăm crucea sărăciei materiale și o aducem la Hristos, El ne îmbogățește viața și în locul lucrurilor materiale care ne lipsesc ne dăruiește bogăția harului, bogăția prezenței Lui. De aceea, oamenii săraci, dar duhovnicești, au mai multă bucurie decât oamenii bogați, dar care au uitat de Dumnezeu și sunt legați doar de lucrurile trecătoare și limitate’, a mai spus Preafericirea Sa.
Pericopa Evanghelică de astăzi ne mai arată că dacă îl iubim pe Hristos trebuie să îl mărturisim public. ‘Hristos Domnul dorește ca noi să mărturisim legătura noastră cu Hristos pentru a aduce mai multă lume la mântuire. Când îl mărturisim pe El ca Dumnezeu și Împărat, ca Mântuitor al nostru, atunci noi lărgim sfera credinței și chemăm și pe alții la Hristos. Nu dorim să ne mântuim în mod egoist, ci împreună cu alții și aceasta înseamnă Biserica. Cine iubește pe Hristos, vorbește cu Hristos în rugăciune și despre Hristos în mărturisirea lui și în faptele bune. Așadar, Mântuitorul ne îndeamnă să Îl mărturisim și să împlinim poruncile Lui. Urmarea lui Hristos în Ortodoxie nu este doar o imitație morală a Lui, ci o dorință ca Hristos să locuiască în noi prin Duhul Sfânt’, a mai arătat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
