Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. În această primă lună, serbăm, prin nașterea Fecioarei, rechemarea și replăsmuirea noastră în har, schimbarea celor trecătoare ale Legii cu cele dăinuitoare, înlocuirea literei cu Duhul și a umbrei cu realitatea. Cântările acestei sărbători vestesc bucuria că „iată, cămara Luminii și Cartea Cuvântului vieții din pântece sterp a ieșit și ceea ce s-a născut ușă către Răsărit așteaptă intrarea Preotului celui Mare”.
După cum spunea un teolog român contemporan, cu excepția lui Hristos, doar două persoane din istoria Noului Testament au biografia trasată înainte de nașterea lor. Acestea sunt: Fecioara Maria și Ioan Botezătorul. Proorociile cu privire la viața, la misiunea lor, preced cu mult timp apariția acestora în istoria mântuirii omenirii. În Vechiul Testament, majoritatea profețiilor mesianice sunt în mod direct sau indirect proorocii care vorbesc și despre Fecioara Maria.
Prefigurările Fecioarei din Legea Veche
Întâia profeție mesianică din Vechiul Legământ, care conține în sine prima anunțare a mântuirii, mărturisind atât despre „sămânța femeii”, adică Fiul Omului, cât și despre femeia a cărei sămânță (Hristos) va birui pe cel rău, este din cartea Facerii 3, 15. Acesta este textul pe baza căruia Sfinții Părinți vor dezvolta o paralelă între prima Evă, prin care a venit ispita căderii, și a doua Evă, Maica Domnului, prin care a venit Răscumpărătorul neamului omenesc.
Un alt simbol care vorbește despre persoana Maicii Domnului este „scara lui Iacov”, întâlnită în Facerea 28, 12: „Și a visat, parcă era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. În ce sens poate fi legată persoana Maicii Domnului de imaginea scării? Ar fi două simbolisme. Pe de o parte, coborârea lui Dumnezeu pe pământ la oameni, adică nașterea lui Hristos se înfăptuiește prin intermediul Fecioarei, iar pe de altă parte, prin Maria cunoaștem destinul omenirii, acela de a-L purta pe Dumnezeu în suflet prin credință, dar și în trup, prin Euharistie.
Primul între proorocii mari, Isaia, vorbește în cartea sa, la capitolul 11, versetul 1, de „toiagul din rădăcina lui Iesei”, din care va răsări o floare. Acest toiag simbolizează, conform Sfinților Părinți, persoana Fecioarei Maria. Ea este „toiagul” prin care Marele Păstor duce turma cuvântătoare la pășuni veșnice, „toiagul” de care, rezemată fiind firea noastră, leapădă vechimea și bătrânețea neputincioasă, pășind ușor spre cer.
Tâlcuirea numelui Mariei
Preacinstitul nume al Mariei în chip armonios s-a dat Născătoarei de Dumnezeu, Pururea Fecioarei, după cum zice și Fericitul Ieronim, potrivit cu preștiința și sfatul lui Dumnezeu, după cum era mai înainte hotărât să se nască Maica Lui. Numele Maria, care a fost menit să slujească tainei Întrupării iconomice a lui Dumnezeu Cuvântul, adună în sine atotputernicia, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu. Provenind din ebraicul „Aia”, Maria se tâlcuiește „Doamna”, fiindcă ea domnește și stăpânește peste toate zidirile cerești și pământești, ca Maică a lui Dumnezeu, având desăvârșită putere. În al doilea rând, cuvântul Maria se tâlcuiește „luminare”, după Sfântul Grigorie al Neocezareii, care zice: „Căci Maria, cea aleasă, se tâlcuiește luminare”, de vreme ce etimologia își are izvorul în lumina cea curată și este, precum zice Împăratul Solomon, „strălucirea luminii veșnice”, ca desăvârșire a înțelepciunii. În ultimul rând, Maria înseamnă și „mare”, conform interpretării pe care o face Sfântul Ambrozie.
Maria este simbolul bunătății și al harului lui Dumnezeu, pe care le posedă Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, Maria a primit puterea de la Tatăl, ca fiică a Lui, ca să săvârșească pe pământ ca Maică ceea ce Dumnezeu săvârșește în cer ca Tată; a luat înțelepciunea de la Fiul, ca Maică a Lui, ca să găsească calea de a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. A luat și bunătatea și harul de la Duhul Sfânt, ca mireasă a Lui, ca să împartă tuturor creaturilor, cerești și pământești, darurile și harurile ei duhovnicești.
Nașterea din părinți sterpi
„De ce Fecioara s-a născut dintr-o femeie stearpă, se întreabă, în cuvântul său, Sfântul Ioan Damaschin? Fiindcă trebuia ca singurul lucru nou sub soare, începătura minunilor, să fie preîntâmpinat de minuni și încet-încet, din cele mai smerite să se nască cele mai mari. Dar ar mai fi un lucru. Prin nașterea Mariei, firea s-a biruit prin har și a rămas supusă, necutezând să o ia înainte. Pentru că, de vreme ce Fecioara urma să se nască din Ana, firea n-a îndrăznit să mai ia înainte vlăstarul harului, ci a așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul.”
Ioachim, tatăl Sfintei Fecioare, provenea din casa lui David, și Ana, din cea a lui Aaron, așadar erau de spiță împărătească și din neam preoțesc. Cu toate acestea, lipsa copiilor îi supunea ocărilor venite din partea oamenilor, pentru că, în societatea iudaică, familiile sterpe erau socotite a nu avea binecuvântarea dumnezeiască. După rugăciuni îndelungi, celor doi drepți li s-a dăruit o pruncă, care, după cuvântul îngerului adresat Anei, „va fi vestitoarea bucuriei, prin ea făcându-se mântuirea lumii întregi. De ce păreau iudeii Ioachim și Ana a fi vrednici de reproș potrivit Legii? Fiindcă nu era dată încă nădejdea nemuririi, spune Sfântul Nicolae Cabasila, adică Hristos, Mesia, nu venise. Poporul ales aștepta cu nerăbdare nașterea celui proorocit și orice familie care nu avea încă copii întârzia ivirea Izbăvitorului. Odată cu nașterea Mariei, care, prin zămislirea ei întru feciorie, a dăruit lumii Veșnicia, obligația de a aduce pe lume copii și oprobiul adus celor care nu procreau s-au ridicat.
Ioachim și Ana, mai presus de Moise și Avraam
În lucrarea „Maica Domnului în teologia secolului al XX-lea și în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV-lea”, părintele Ioan Ică Jr. trece în revistă predicile rostite la marile praznice închinate Sfintei Maria de trei dintre marii teologi ai Bisericii Răsăritene: Sfinții Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Teofan al Niceii. Analizând panegiricul închinat Maicii Domnului la sărbătoarea nașterii ei, Nicolae Cabasila elogiază părinții Fecioarei, Ioachim și Ana. Pe aceștia îi numește „fericita pereche” și îi înalță mai presus de toți drepții Vechiului Testament, Noe, Moise, Iosua sau Avraam, fiindcă au devenit colaboratori ai lui Dumnezeu în realizarea tainei unirii cerului cu pământul. Superioritatea lor vine din rodul pe care această familie l-a dăruit lui Dumnezeu și omenirii întregi. Fecioara Maria nu este doar rodirea naturii biologice epuizate în cazul celor doi, ci pârga suprafirească a rugăciunii și a dreptății lor. Aducând-o pe lume pe cea care va fi sălașul fizic, trupesc al Fiului lui Dumnezeu, Hristos, Dătătorul Legii, ei fac dovada păzirii dreptății și a virtuții extraordinare, superioare simplei păziri a rânduielii vechi. Părinții Fecioarei sunt mai mari decât Moise, pentru că, dacă ultimul a primit prin post și rugăciune Legea care avea să înceteze, ei au primit-o pe cea din al cărui sânge S-a plămădit Cel ce avea să fie Noul Legământ veșnic al lui Dumnezeu cu oamenii. Prunca Maria este atât opera rugăciunii sfinte și curate a părinților ei, cât și darul lui Dumnezeu către aceștia și către lumea întreagă.
Fecioara este primul om care prin viața ei a arătat ce este de fapt natura umană veritabilă. Cum? Știm că ceea ce ne face și ne arată oameni este iubirea de Dumnezeu și viața în conformitate cu rațiunea. Viața Sfintei Maria a fost una de dăruire totală Împăratului ceresc. Deși născută cu păcatul strămoșeșc, Maica Domnului stă, de la începutul vieții și până la finalul ei, împotriva răului și a păcatului, păstrându-se curată și redând lui Dumnezeu firea umană în frumusețea ei neîntinată cu păcate personale. Numai așa a putut Logosul divin să ia trup în pântecele ei.
Maria, jertfa de curățire a umanității înainte de răstignirea lui Hristos
Opera Întrupării Cuvântului este nu doar lucrarea Sfintei Treimi, ci și rodul voinței și credinței Mariei. Superioritatea Mariei în plan uman este reclamată de faptul că Fiul lui Dumnezeu nu-Și putea alege drept mamă decât pe cel mai bun dintre toți oamenii, cel în care să se vadă scopul pentru care a creat Dumnezeu natura umană, anume ca să existe un om capabil să slujească gândului dumnezeiesc, acela de a face posibilă Întruparea.
Pentru ca Dumnezeu să poată mântui omenirea era nevoie de o persoană în care dreptatea și curăția să fie prezente la un nivel care să permită Întruparea. Dumnezeu, ca și îngerul, nu vine unde este răutate, unde este păcat sau necredință. Pe toate Fecioara le-a adunat în sine, făcându-se pentru noi ispășire și sfințire și curăție. Copila Maria este jertfa de curățire a umanității înainte ca marea jertfă a lui Hristos pe Cruce să ne împace desăvârșit cu Tatăl.
De aceea, se cuvine să-i aducem Mamei lui Dumnezeu ca dar de nașterea ei lucrarea virtuților. Să nu fim sterpi la suflet și neroditori la inimă, ci să imităm fapta celeia ce s-a născut, care a primit în sine pe Hristos, Cuvântul. (Articol publicat în Ziarul lumina din data de 8 septembrie 2009)
