‘Unele din realizările cele mai de seamă ale Patriarhiei Române în ordinea economică, cu urmări incalculabile în ordinea spirituală, care în viitor va produce roade și va înrâuri viața sufletească a poporului nostru, sunt biserica și căminul de la Ierusalim.
Se știe cât de strânse au fost în trecut legăturile noastre cu Orientul, de unde ne-a venit lumina cea adevărată a vieții creștine. Voievozii și boierii noștri au clădit biserici și le-au înzestrat cu odoare care există și astăzi ca o dovadă a credinței noastre în Hristos și a dărniciei noastre. Nimeni n-a întemeiat însă vreun așezământ românesc mai trainic la Ierusalim, locul unde s-a petrecut Învierea Mântuitorului și atâtea fapte minunate din viața sa, așezământ care să fie expresia geniului și însușirilor poporului nostru dreptcredincios.’
Fragmentul citat face parte dintr-un raport prezentat Congresului Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române, sesiunea din octombrie 1935, fiind extrem de lămuritor în ceea ce privește intențiile de care a fost mânată partea română în ceea ce privește edificarea unor așezăminte în Palestina.
Rațiunile care au generat această decizie țin în primul rând de evlavia poporului român, de legăturile de veacuri dintre creștinii români și creștinii din Țara Sfântă, de rolul imens jucat de domnii români în menținerea ortodoxiei în spațiul greu încercat de istorie al Palestinei și de cauze ce țin de durate mai scurte ale istoriei, anume profundele transformări politice din Orientul Apropiat de după Primul Război Mondial.
Patriarhia Română și Locurile Sfinte
Intrată la sfârșitul războiului sub protectorat britanic, Palestina va cunoaște în perioada interbelică un adevărat exod creștin, provenit din toate confesiunile. În Țara Sfântă se construiesc lăcașe de cult, institute de cercetare și învățământ, se organizează temeinic pelerinajul.
În condițiile instaurării regimului bolșevic în Rusia, Biserica Ortodoxă Română a devenit cea mai importantă biserică ortodoxă din ‘lumea liberă’. În această ipostază, ea a sprijinit ortodoxia acolo unde aceasta se afla în suferință, una din aceste zone fiind și Orientul Mijlociu. În anul 1927, patriarhul Miron Cristea a efectuat o vizită în Orient, întâlnindu-se și cu patriarhul Ierusalimului, care, cu acest prilej, și-a dat acordul ca românii să-și poată construi propriile așezăminte la Locurile Sfinte.
O asemenea inițiativă mai avusese loc la începutul secolului al XX-lea, însă războiul a împiedicat această primă tentativă, trebuind ca totul să se ia de la zero. În anul 1929, cu sprijinul financiar al Ministerului Cultelor, a fost cumpărat un teren în Ierusalim. Deoarece Patriarhia ca instituție nu avea învoire să achiziționeze proprietăți în Palestina, locul a fost luat sub formă de donație de PS Tit Simedrea, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor și director al Sf Sinod. Donatorul se numea Hanna, fiul lui Saba Baramki din Ierusalim, iar terenul avea o suprafață de 1208,32 mp, fiind situat la Baba-El-Amoud, în afara zidurilor orașului. În documente se menționa explicit intenția construirii unei capele și a unui cămin al Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior, în ianuarie 1935, printr-un act de donație, PS Tit Simedrea a transferat formal terenul în proprietatea Patriarhiei Române.
Pe lângă acest teren din Ierusalim, Patriarhia Română a dobândit încă un teren pe malul Iordanului, nu departe de Ierihon și un altul în apropiere de Nazaret. Terenul de pe malul Iordanului avea o suprafață de 9.481, 26 mp și a fost dat de Guvernul Palestinei, sub forma unei vânzări condiționate, Patriarhiei Române, reprezentată prin pr. Gherasim Luca, în calitate de trimis special al Patriarhiei Române la Ierusalim. Actul de vânzare poartă data de 3 ianuarie 1933, iar prețul, de 5.000 de lei, reprezenta doar acoperirea unor taxe, autoritățile locale oferindu-l de fapt ortodocșilor români cu condiția ca în termen de un an să se înceapă, iar după doi ani să se termine construirea unei biserici sau a oricărei alte construcții religioase pe el, urmând ca, în caz contrar, Patriarhia Română să piardă locul, iar guvernul palestinian să restituie suma.
Al treilea teren deținut în Țara Sfântă de Patriarhia Română avea o suprafață de 3.769,62 mp și fusese cumpărat personal de către părintele Gherasim Luca de la Nicolae Zvanciuk, în data de 11 noiembrie 1930, fiind situat în Tel-el-Adas, Nazaret, având o valoare de 15.000 de lei. Conform actului de donație, spațiul amenajat urma ‘să servească drept popas și grădină de recreație pentru creștinii ortodocși români, după posibilități ridicându-se clădiri de locuit și lăcaș de închinăciune pe seama Sfintei Patriarhii și în scopul de a putea fi folosite de către vizitatorii din țară’.
Ridicarea primelor așezăminte românești
Pentru strângerea fondurilor necesare construirii așezămintelor din Țara Sfântă, în aprilie 1931 au fost lansate liste de subscripție publică, până la 31 martie 1935 adunându-se suma de 1.718.386 de lei. Cu acești bani și cu alte fonduri care au venit din partea credincioșilor și a autorităților de stat s-a început mai întâi construirea unei capele pe malul Iordanului, deoarece expira termenul dat de autoritățile palestiniene pentru construcție. Proiectul capelei a fost întocmit de arhitectul Patriarhiei, Dimitrie Ionescu Berechet, de licitația lucrărilor ocupându-se ilustrul istoric Marcu Beza, care în acea perioadă era consul general al României la Ierusalim, post înființat la stăruința patriarhului Miron.
Construcția capelei de la Iordan a început la 28 martie 1935, iar piatra de temelie a fost pusă la 25 aprilie 1935, în prezența PS Lucian, episcopul Romanului, trimis special al patriarhului Miron, înconjurat de 150 de credincioși, pelerini din țară.
Cei prezenți au pus la temelia capelei un hrisov semnat de IPS Miron și de toți pelerinii, din care cităm: ‘Râvnind să umblu pe calea înaintașilor noștri și să aduc prinos de laudă și recunoștință Celui Atotputernic pentru binefacerile pe care le-a revărsat din belșug asupra neamului românesc, unindu-l într-o singură țară și o singură biserică dreptmăritoare, ne-am ostenit să ridicăm, cu ajutorul a mulți făcători de bine, acest sfânt și dumnezeiesc lăcaș cu hramul ‘Sfântul Ioan Botezătorul’, aici pe malul Iordanului, în preajma locului unde Mântuitorul însuși s-a coborât trupește, primind botezul’.
Capela, terminată în timp record, a fost împodobită prin donațiile generoase ale credincioșilor. De asemenea, la 15 august 1935 s-a pus piatra de temelie a așezământului de la Ierusalim, lucrările, în valoare de aproximativ 3 milioane de lei, fiind executate de Casa Andoni Baramki, aceeași care ridicase și capela de la Iordan.
Din păcate, un nou război mondial și apoi conflictele sângeroase arabo-israeliene au afectat grav viața acestor așezăminte românești, care au supraviețuit mult timp datorită monahilor români rămași aici. Dintre cele trei locuri în Țara Sfântă din perioada interbelică ale Patriarhiei Române, numai așezământul de la Ierusalim prosperă. Capela de la Iordan este într-o zonă militară, interzisă, iar pe locul de la Nazaret nu s-a mai construit nimic. (Articol apărut sub semnătura Dr. George Enache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 23 august 2011)
Foto: Capela ortodoxă română construită pe malul Iordanului, după planul arhitectului D. Ionescu-Berechet (fotografie de epocă)
