Arta conducerii politice la români

Românii nu trebuie să caute în istoria altor popoare modele pentru a vedea cum trebuie condusă bine o țară. De altfel, e și greu, ca să nu zic riscant, să faci asemenea importuri. Pentru că specificul unui popor sau al unei civilizații e determinat de o mulțime de factori naturali, instituționali, legislativi și, nu în ultimul rând, religioși, factori care diferă sensibil de la o țară la alta, cel puțin în Europa. Pentru noi rămâne suficientă oprirea fie și asupra unui singur model autohton de guvernare, care a sintetizat grandios experiența politică și militară, morală și religioasă a lumii în care a trăit domnitorul Neagoe Basarab.

De la urcarea lui Neagoe pe tronul Țării Românești s-au împlinit anul acesta 500 de ani, iar canonizarea sa de Biserica noastră a avut loc în anul 2008, cu zi de prăznuire în 26 septembrie.

Desigur, nu se pune în articolul de față problema întoarcerii la organizarea statală a Țărilor Române din a doua jumătate a mileniului trecut, ci de a vedea concepția unui om de stat și de cultură excepțional, chiar dacă medieval, vizavi de supușii săi și de conducătorul lor.

„Toată lumea stă înaintea lui Dumnezeu ca o picătură ce atârnă pe streașină”, îl citează domnitorul Basarab pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci când vrea să vorbească despre puterea conducătorului politic, Neagoe Basarab se întoarce la finitudinea condiției umane. Începe așadar cu sfârșitul pământesc al omului, ca nu cumva domnul, stăpânitor vremelnic, să fie furat de măreția pe care i-o conferă funcția sa în stat. Iată ce îndeamnă în partea I a Învățăturilor către fiul său Teodosie marele domnitor: „Câți aveți în mână cârmuire și putere asupra oștenilor (supușilor, n.n.) priviți în morminte și temeți-vă de Dumnezeu și vă cutremurați; (†¦) veniți să vedeți acolo – cel ce a fost odată împărat, vezi-l numai oase, vezi-i cumplita înfățișare și spune: Care este împărat? Care oștean? Care este domn? Sau care sărac? Care tânăr? Care bătrân? Care arap? Care frumos la înfățișare? Oare nu vei spune: Nu sunt toate praf, nu sunt toate fum? Unde este omul cel plin de vise? Iată, este țărână, căci tot țărână a fost!”

Cine ignoră acest fapt și se nevoiește să dobândească peste măsură putere și să adune avere multă și-a pierdut mintea.

„Spre deosebire de Machiavelli care trăise în umbra principilor, scrie profesorul Dan Zamfirescu în studiul său dedicat lui Neagoe Basarab și culturii românești din epoca Renașterii, autorul Învățăturilor către fiul Theodosie este Principele și vorbește ca atare. Ceea ce impresionează la domnitorul român este, așadar, arta cuceririi sufletelor. Grija pentru sufletul omului, pentru inima lui, pentru demnitatea lui ne uimește pe noi, cei de azi, și ar trebui să dea de gândit celor ce conduc un popor: „Căci inima omenească este ca și sticla; dacă se sfărâmă sticla, nimeni nu mai poate s-o dreagă”.”

„Înțelepciunea și sfatul, și toată tăria noastră sunt numai de la Unul Dumnezeu†¦”

Omul cu nevoile sale este centrul cugetării religioase, morale și politice a domnului. Iar raportul acestuia cu Dumnezeu este astfel realizat încât nimic din credința creștină nu-i apare ca piedică în calea manifestării sale, ci dimpotrivă, legătura lui cu Dumnezeu exprimă mijlocul suprem al împlinirii omenității sale.

Ceea ce impresionează pe oricine parcurge Învățăturile lui Neagoe Basarab – afirmă profesorul Zamfirescu – este credința în puterea pe care o conferă celui ce optează pentru ele: valorile creștine și valorile etern-omenești: binele, dreptatea, adevărul, respectul pentru om și demnitatea lui.

Pentru Neagoe Basarab, acestea nu sunt, cum vor deveni pentru lumea modernă, impedimente sau iluzii de care un politician „realist” nu trebuie să se împiedice: „Fătul meu, eu te voi învăța de unde este înțelepciunea și sfatul, și toată tăria noastră care sunt în această lume: numai de la Unul Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, care a fost și fiul Fecioarei. Că eu, fătul meu, când vreau să fac vreun lucru înțelept sau vreo vitejie, sau fie și vreo supunere, întotdeauna cer să-mi fie întărire Dumnezeu și preacurata lui Maică”.

Luând modelul împăratului Alexandru cel Mare, care i-a răspuns lui Aristotel că „prin trei lucruri a biruit lumea toată, întâi cu cuvântul adevărat, al doilea cu judecata dreaptă, al treilea cu mâna întinsă, căci n-a strâns avuție, ci a miluit slugile și oștenii”, domnitorul român adaugă și credința în Hristos: „Din fire fiind creștini, se cuvine să îndeplinim aceste trei lucruri (enumerate mai sus, n.n.) și încă să mai adăugați fapte bune, pe care le iubește Dumnezeu. Iar El va înălța numele voastre cu slavă în viața aceasta, și nu numai în viața aceasta, ci și în împărăția cerească va odihni sufletele voastre, împreună cu cei drepți”.

Omenia – valoare politică și morală supremă

Umanismului apusean pe care-l găsim în forma lui cea mai reprezentativă în operele lui Erasmus de Rotterdam și Machiavelli, Neagoe Basarab nu-i opune – afirmă profesorul Zamfirescu -, ci-i juxtapune omenia românească în chip de valoare politică și morală supremă. „Omul este ca și porumbelul: unde află porumbelul hrană multă, acolo și fuge. Așa este și omul: unde află un domn bun și darnic, cu avuție, acolo se adună oamenii să se hrănească. De aceea, te sfătuiesc fiul meu, mai întâi să nu uiți niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă tuturor binefacerilor și îndreptărilor.”

Echilibrul pe care ca domnitor e necesar să-l păstreze între cei conduși dezvăluie cititorului Învățăturilor lui Neagoe un caracter puternic, ferm, dar în același timp de o atenție și delicatețe pentru ființa umană, lucru pe care nu-l găsim nici la Erasmus de Rotterdam în opera Educația unui principe creștin.

„Și pe tine te-a ales Dumnezeu – îi scrie Neagoe fiului său -, ca să te cunoască toți că tu ești ales de Dumnezeu să le fii lor stăpân și păstor bun, ca să paști turma lui Hristos fără părtinire. De aceea și tu, dacă ești vrednic, încă rânduiește-ți turma, ca să nu fie unii grași, iar alții să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său și fiecăruia după cum îi este slujba, așa să-i fie și dulceața.”

Sfântul Neagoe Basarab a reușit să definească – subliniază Dan Zamfirescu – pentru întâia oară omul politic român în ipostaza sa ideală, așa cum se făurise în creuzetul unei frământate istorii, și cum fusese întruchipat de câteva figuri monumentale ce deținuseră prim planul scenei politice și militare a Europei Centrale și Sud-Estice Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare.

Dintre acestea, ultima îi fusese contemporană lui Neagoe și în lumina ei se născuse și crescuse până la vârsta deplinei bărbății.

Dacă pentru omul antic morala și politica nu se separau niciodată, între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concepția occidentală, așa cum apare la Machiavelli, în care politica este total separată de alte categorii, deoarece ea scapă moralei, s-a dovedit catastrofală. Avea să o consemneze și Montesquieu în lucrarea sa, „Scrisorile persane”: „Suveranul, curtenii și un mic număr de persoane particulare stăpânesc toate bogățiile, în timp ce toți ceilalți gem, trăind într-o cumplită mizerie”. „Politica fără morală ne-a condus la dezastrele secolului al XX-lea. În consecință, legătura dintre morală și politică va fi cheia secolului al XXI-lea”, scria filosoful și jurnalistul francez Jean François Revel.

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediția din data de 9 decembrie 2012, apărut sub semnătura lui Augustin Păunoiu)

Comentarii Facebook


Știri recente