Andrei Șaguna, mitropolitul sfânt al ardelenilor

Din toamna acestui an, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea celui ce a fost considerat ‘Mesia ardelenilor’ – mitropolitul Andrei Șaguna. El a rămas în conștiința românilor de peste munți ca unul dintre cei care și-au închinat întreaga viață altarului și poporului. La cunoscutele calități și lucrări împlinite de marele ierarh s-au adăugat virtuțile creștinești și împlinirea vocației sale sacerdotale și misionar pastorale, dublate toate de o smerenie sfântă. Despre procesul canonizării mitropolitului Andrei Șaguna, despre viața sa, ca om al rugăciunii și al jertfei creștinești, ne-a vorbit cel care duce mai departe moștenirea lăsată de Sfântul Ierarh Andrei, Înalt Preasfințitul Mitropolit dr. Laurențiu Streza.

Înalt Preasfinția Voastră, cum întâmpinați această mare sărbătoare a canonizării primului mitropolit al Ardealului?

Această mare bucurie și împlinire a fost de mult așteptată și dorită de către clerul și credincioșii noștri, pentru care aducem slavă Prea Sfintei Treimi și mulțumire Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și membrilor Sfântului Sinod, prin mijlocirea cărora s-a realizat această lucrare sfântă. Ne-am bucurat și ne folosim continuu de rezultatul activității extraordinare și unice, în toate domeniile, pe care ne-a lăsat-o moștenire marele și sfântul mitropolit Andrei Șaguna. Dacă am simțit de la început greutatea și marea responsabilitate a misiunii la care am fost chemat, ca Mitropolit al Ardealului, acum ne simțim întăriți și copleșiți de bucuria coborâtă din cer, unde Dumnezeu ne-a mai adăugat încă doi rugători, ierarhi ai Ardealului, Sfântul Andrei și Sfântul Simeon Ștefan. Atunci când ne-am pregătit pentru alcătuirea atât a dosarului de canonizare, cât și a slujbei Sfântului mitropolit Andrei, am observat o bucurie în popor, o mulțumire și o împăcare în rândul credincioșilor. Poporul l-a cinstit și venerat continuu pe providențialul său mitropolit Andrei, făcându-i-se pomenire anuală, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, după cum s-a prevăzut în hotărârea Consiliului arhidiecezan din 1873, îndată după trecerea lui la Domnul.

Canonizarea nu este o lucrare omenească

Când ați luat hotărârea de a iniția demersurile pentru trecerea mitropolitului Andrei Șaguna în rândul sfinților?

Dumnezeu creează sfinți și El rânduiește ca în jurul acestor mari personalități să apară și să se mențină în poporul dreptmăritor o cinstire sfântă, un cult al acestora. La vreme potrivită, rânduită tot de Dumnezeu, Biserica, constatând evlavia credincioșilor, declanșează procesul de canonizare prin studierea vieții duhovnicești a celui propus, urmărindu-se împlinirea unor criterii, precum: ortodoxia credinței, moralitatea și sfințenia vieții, jertfirea pentru apărarea credinței, slujirea lui Dumnezeu a aproapelui, până la dăruirea de sine. În timpul acestui demers, Biserica are certitudinea că îndeplinește o lucrare a lui Dumnezeu. Biserica locală, atât credincioșii din Sibiu și din împrejurimile lui, cât și cei din întreg Ardealul și din alte părți i-au păstrat vie memoria și l-au cinstit prin pomeniri liturgice și prin comemorări deosebite. Un rol important l-a avut în această privință Facultatea de Teologie din Sibiu, al cărei ctitor este și care îi poartă numele. În 2008 am comemorat 200 de ani de la nașterea sa și 135 de ani de la trecerea la cele veșnice. Numai în acel an s-au scris peste 2.000 de lucrări de specialitate. Toate au fost rânduite de Dumnezeu, la vremea stabilită de El, chiar dacă solicitări îndreptățite au sosit de o bună vreme. Fără grabă, cu multă dragoste și stăruință, o comisie istorică, teologică și liturgică a arhiepiscopiei, din care au făcut parte mai întâi profesorii noștri de la Facultate, părintele academician Mircea Păcurariu și părintele arhid. prof. univ. dr. Ioan Ică jr, a adus mărturii deosebite pentru canonizare și a alcătuit slujbele celui canonizat. Lângă cunoscutele calități și lucrări împlinite de marele ierarh, precum iubirea de neam și lupta pentru emanciparea lui, s-au adăugat virtuțile creștinești și împlinirea vocației sale sacerdotale și misionar pastorale, dublate toate de o smerenie sfântă.

Un ‘Mesia al românilor ardeleni ortodocși’

În ultimii ani s-au aflat mai multe despre viața sa spirituală?

La ‘reabilitarea’ memoriei marelui mitropolit al Ardealului în vremea comunistă a contribuit un străin, un istoric american, Keith Hitchins, care a demontat toate falsele acuze aduse de sistemul ateu și a dovedit rolul lui în istoria României și a Europei. Titlul său de baron și prețuirea stăpânirii de atunci le-a folosit numai în slujba poporului său pe care l-a iubit. De atunci a început repunerea în valoare a personalității sale. Raze luminoase s-au revărsat din ceruri peste cler și credincioșii care se împărtășeau de moștenirea șaguniană. În semn de cinstire, a fost ridicată în parcul Astra din Sibiu o statuie a sa, dar lipsită de însemnele arhierești. Cea mai recentă și mai amplă cinstire a sfântului ierarh transilvănean am avut-o în anul comemorativ 2008, prin foarte multe manifestări omagiale.

I-am ascultat pe mulți specialiști care și-au exprimat prețuirea și dragostea lor pentru o personalitate atât de complexă, care s-a manifestat în toate domeniile. A apărut și o relatare, prima de acest fel, afară de cea pe care o dăduseră doi dintre apropiații săi, viitorul Episcop al Caransebeșului, Nicolae Popeea, și profesorul Dimitrie Cunțanu, în legătură cu dragostea lui față de cele sfinte. S-au consemnat mărturii despre modul profund în care trăia misterul euharistic, prin participarea lui la Sfânta Liturghie, cum urmărea pe fiecare preot și-l îndruma astfel încât să fie un bun slujitor. Sunt cunoscute cărțile de slujbă tipărite, ca să nu lipsească absolut nimic serviciului divin. Dacă a dat copiilor școli multe și cărți de învățat, atunci a lăsat și Bisericii cărți de slujbă, o facultate de teologie, pe care a urmărit-o cu multă atenție, și o tipografie care să continue lucrarea spirituală și culturală a mitropoliei. Un alt străin, un teolog evanghelic-luteran, Johann Schneider, a descoperit câteva lucruri pe care nu le știam, legate de programul de rugăciune al mitropolitului Andrei. În fiecare dimineață, de la ora 5.00, până la ora 7.00, nu putea să fie deranjat de nimeni, pentru că aceste ore erau dedicate pravilei lui, rugăciunii sale personale. Cele de seară nu le știa nimeni, pentru că un om smerit, un călugăr adevărat, nu putea să realizeze atât de multe lucruri pline de dragoste și de smerenie dacă nu era și un rugător, un om care își alimenta viața spirituală prin post și rugăciune. Amintim apoi două exemple care probează modestia sa. Primul și cel mai important a fost înmormântarea sa, oficiată doar de preotul său duhovnic, ieromonahul Gherman, așa cum a prevăzut în testamentul său. Al doilea exemplu este din timpul vieții sale, la comemorarea a 25 de ani de episcopat, când colaboratorii au vrut să fie serbat așa cum era firesc, pentru că realizările erau ale întregii Biserici. A răspuns atunci că se bucură de realizările rânduite de Dumnezeu în Biserica din Ardeal, că vrea să le cinstească și că nu poate opri pe nimeni să le serbeze. Dar a cerut permisiunea de a se retrage la Rășinari, pentru a serba evenimentul în post și-n rugăciune.

În plus, el însuși în memoriile sale mărturisește că a refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat și demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni, dacă va trece la unirea cu Biserica Romei, cum îi propunea Alexandru Sterca Șuluțiu, viitor mitropolit la Blaj. Sfântul Ierarh Andrei a fost o mare personalitate și un ales al lui Dumnezeu, care și-a justificat pe deplin numele său de botez, Anastasiu (n.r., înviere în limba greacă), pentru că a fost cel care a adus învierea neamului. Dar și-a justificat și numele de Andrei, după Apostolul Mântuitorului, cel întâi chemat, pentru că a fost numit chiar un ‘Mesia al românilor ardeleni ortodocși’, un ‘salvator al poporului român’.

Testamentul unui mitropolit: ‘Fiți pe pace, aveți-vă bine, nu vă sfădiți!’

Așadar, a fost un om cu o aleasă viață duhovnicească…

Sfântul Ierarh Andrei al Transilvaniei a fost un om cu o viață aleasă, cu o viață sfântă, îmbrăcată în haina smereniei, împăcat cu Dumnezeu și cu sine însuși, ridicându-și sufletul său deasupra nimicniciilor acestei vieți. Înainte de a trece la Domnul, i-a spus cu pace în suflet apropiatului său, Nicolae Popeea: ‘Cu mine e gata Nicolae! Ce va vrea Dumnezeu, toate sunt în ordine.’ Și a adăugat ultimele sale cuvinte ca testament de împlinit pentru urmași: ‘Fiți pe pace, aveți-vă bine, nu vă sfădiți!’ Prin toată activitatea sa atât de amplă și de roditoare în ogorul Bisericii, prin întregul său activism apreciat de toți, vrednicul ierarh își împlinea chemarea sa de la Dumnezeu, vocația sfântă de a-I sluji Lui și poporului drept-măritor. El însă a dorit să fie lăudat numai Dumnezeu, Cel care a dat tot binele, iar cei ce s-au împărtășit de darurile milostivirii divine să răspundă pe măsura iubirii primite.

A fost și un mare apărător al Ortodoxiei, pentru că prima condiție pe care trebuie s-o urmărim atunci când studiem viața celui care urmează să fie trecut în canonul sfinților este ortodoxia credinței. El nu doar că n-a oscilat niciodată, dar a temeinicit credința ortodoxă a neamului, după ce a ales-o. El a optat pentru ea, când putea s-o aleagă pe cea a tatălui său. A ales Ortodoxia și a rămas împreună cu mama sa.

În studiul document pentru canonizare alături de ortodoxia credinței se află moralitatea și sfințenia vieții lui. Cel ce se roagă acum în cer pentru noi și-a câștigat această cinste prin viața sa sfântă, viața adevărată de monah. Drumul spre cer nu l-a parcurs cu multă ușurință, pentru că n-a trăit retras într-o mănăstire sau în singurătate, ci s-a luptat direct cu problemele vieții din vremea aceea, obținând biruințe pe valurile tulburi ale mării vieții acesteia. Îi iubea foarte mult pe cei săraci și pe preoții lui. Se povestește că un preot sărman a venit și i-a cerut un sprijin material. I-a spus atunci că îi dă Biblia, pe care tocmai o tipărise. Preotul a privit-o și s-a gândit că nu va face mare lucru cu ea pentru a ieși din impasul financiar. L-a îndemnat sfântul mitropolit pe acel preot să citească din Scripturi și apoi Dumnezeu îi va rândui ce este bun pentru el. Preotul s-a descurcat apoi cum a putut, iar după o vreme Sfântul Andrei Șaguna l-a întrebat dacă a citit din ea. După răspunsul negativ, i-a cerut Biblia, i-a deschis-o și i-a arătat bancnotele puse între filele ei. Îi pusese acolo o sumă necesară pentru a ieși din necazuri, dar l-a pus la încercare, ca să nu se laude că l-a ajutat mitropolitul, ci să pună ajutorul pe seama lui Dumnezeu.

Sfântul aduce bucurie în sufletele credincioșilor

Între elementele care au dus la canonizare au existat și mărturii despre minuni săvârșite de ierarh?

Există faptele minunate, chiar dacă n-avem certificarea unor minuni, ca întâmplări extraordinare, cum așteptăm noi. Amintim două fapte minunate care ne-au dat certitudinea și ne-au întărit stăruința noastră în a pregăti aceste lucrări de canonizare. În turla Bisericii ‘Sfântul Nicolae’ din Șcheii Brașovului au fost ascunse cu un perete fals foarte multe documente din timpul său, de către un intelectual, om al lui Dumnezeu, pedepsit pe nedrept de comuniști. După ce a fost eliberat din închisoare, a fost pus om de serviciu la muzeul din Șcheii Brașovului. A găsit 300 de cărți și 3.000 de adrese, scrise cu mâna de Sfântul mitropolit Andrei Șaguna și trimise protopopului de Brașov, Ioan Popasu, pe care l-a pus mai târziu ca primul episcop de Caransebeș. Ascunse după acel perete, s-a întâmplat minunea ca, exact în anul comemorativ, 2008, să cadă zidul respectiv și să iasă la iveală cărțile și scrisorile. Împreună cu părintele director Vasile Oltean, am publicat aceste scrisori în patru volume, încercând prin aceasta să-i aducem prețuire și recunoștință celui care le-a scris. Urmează acum ca toate cele patru volume de scrisori să fie utilizate de cercetători, de cei care vor să vadă cine a fost într-adevăr mitropolitul sfânt Andrei Șaguna.

A doua faptă minunată s-a petrecut recent, când am făcut un parastas la mausoleul lui de la Rășinari. Am pus cu cinste osemintele sale într-o raclă, iar după slujbă, o parte a fost adusă în Catedrala mitropolitană din Sibiu. Din momentul aducerii lui în catedrala pe care o dorise, deși osemintele erau ascunse, slujitorii noștri și mai ales alți preoți din străinătate au întrebat ce este aici, în catedrală, pentru că simțeau ceva ce n-au simțit niciodată, o bucurie tainică, nedescoperită încă. Atunci li s-a arătat racla cu osemintele mitropolitului. A mai fost o persoană care s-a manifestat a doua zi după primirea acestor odoare, întrebându-l pe preotul de rând ce a adus în biserică, ce sunt acele oseminte care o ard și nu o lasă să intre în biserică, deși credincioșii nu știau de aducerea acestora la Sibiu.

Viața sa de 65 de ani, plini de osteneli, s-a topit ca o lumânare, iar viața lui a ars ca o făclie și ca o candelă ce și-a consumat tot untdelemnul. Ne-a rămas nouă șansa aceasta de a împlini ceea ce credem că-i face bucurie, de a fi trecut în rândul sfinților și de a fi cinstit între personalitățile mari ale Bisericii, între sfinții ardeleni.

Cum s-a decis ziua de prăznuire odată cu cea a Sfântului Apostol Andrei?

Stabilirea zilei anuale de prăznuire a fost o altă faptă minunată, pe care am socotit-o ca semn de la Dumnezeu. Când am venit să facem propunerea pentru ziua de serbare, ne-am gândit la zile din apropierea datei trecerii sale la Domnul sau a nașterii sale. În primul caz, 28 iunie, cădea în post tot timpul, aproape de sărbătoarea Sfinților Apostoli, iar în 30 este Soborul Sfinților Apostoli. Legat de naștere, în 20 decembrie este Postul Crăciunului. Atunci, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a spus hotărât că pomenirea lui va fi odată cu cea a Sfântului Apostol Andrei. A fost un semn minunat, pentru că știam că a fost pomenit mereu la această sărbătoare, dar aflasem că exista o hotărâre a Sinodului arhidiecezan din anul 1874 care prevedea: ‘Ca în tot anul, de ziua Sfântului Apostol Andrei, în fiecare biserică din Arhidieceză, să se serbeze parastas pentru sufletul marelui defunct în eternitate’. Este o zi în apropierea Zilei Naționale și va fi și zi de hram la Catedrala mitropolitană din Sibiu.

Pelerinaj cu moaștele ierarhului transilvănean

Catedrala pe care și-a dorit-o foarte mult…

Noi am încercat să intuim la procesiunea organizată la proclamarea canonizării, ce și-ar fi dorit Sfântul nostru mitropolit. Deseori a plecat supărat de aici spre Rășinari. Am vrut ca acum să se întoarcă bucuros acasă, în catedrala pe care a dorit-o, dar n-a reușit s-o zidească. A adunat fonduri și a primit bani, chiar de la împărat. Nici al doilea mitropolit, Miron Romanul, n-a reușit, ci abia al treilea, Ioan Mețianu, a zidit măreața catedrală. Drumul acesta, după ultimul parastas, pornind de la Rășinari, a fost drumul revenirii lui în cetatea pe care a câștigat-o și pe care a ridicat-o la rangul de scaun al mitropoliei, de cetate mitropolitană, în catedrala pe care și-a dorit-o și ale cărei planuri le începuse el însuși. Ne-am oprit la Biserica de pe Groapă, care i-a fost catedrală. Am trecut pe bulevardul Andrei Șaguna, care i-a fost atribuit în semn de prețuire, după Revoluția din â89, prin schimbarea numelui din bulevardul Lenin. Am mers apoi pe Strada Mitropoliei, care înainte se numea strada 1 Mai. Este o bucurie și o împlinire pentru că pe lângă sfinții pe care îi avem rugători, iată că îl avem și pe Sfântul Ierarh Andrei, mitropolitul Transilvaniei. Bucuria este și mai mare pentru că, prin dragostea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sărbătoarea Sfântului Dimitrie de la București se prelungește la Sibiu și Cinstitul cap al Sfântului Apostol Andrei va fi adus la sărbătoarea noastră de la Sibiu. Apostolul cel Întâi Chemat al Mântuitorului Iisus Hristos participă la proclamarea canonizării apostolului neamului românesc din Ardeal.

Cum au așteptat credincioșii evenimentul canonizării?

Oamenii noștri de aici nu s-au manifestat exploziv, printr-o bucurie necontrolată, ci tainic, au stat în așteptare, pentru a simți marea bucurie și cinstea pe care o primește acum Mitropolia Ardealului, tot Ardealul și întreaga noastră Biserică. Este o lucrare, am spus-o de multe ori și o spun mereu cu drag, a unei Biserici vii. Numai o Biserică care dă sfinți este o Biserică vie, iar celelalte care n-au sfinți sunt ‘societăți, firme, fabrici’ care au firmă, dar nu produc nimic.

Interviu realizat de Ștefan Mărculeț și publicat în Săptămânalul Lumina de Dumincă din data de 30 Octombrie 2011

Comentarii Facebook


Știri recente