Andrei Șaguna: mângâierea, speranța tuturor românilor

Ne aflăm în faza în care, după secole, sfinții noștri se ridică din mormânt. Începând cu anul 1955, marele patriarh Justinian Marina, în plină epocă comunistă, organizează canonizarea primului grup de bărbați sfinți care s-au născut sau au crescut în brațele acestui popor.

Cimitirele din țara noastră sunt pline de sfinți, dar netrecuți în sinaxar de Biserica noastră Ortodoxă Română. Am îndrăznit de mai multe ori să învinuiesc, pentru aceasta, ierarhia superioară a Bisericii noastre. Cuvântul a ajuns în cer și de acolo a coborât harul lui Dumnezeu peste prelații Bisericii noastre strămoșești, care s-au plecat peste hrisoavele noastre și de acolo au aflat că eu am avut dreptate, că din sânul acestui neam binecuvântat de Dumnezeu s-au născut mulți și mari sfinți. După începutul pe care l-a făcut preafericitul patriarh Justinian, urmașii lui și în mod deosebit preafericitul părinte patriarh Teoctist, au umplut cerul de sfinți români, iar lucrarea aceasta a continuat-o Patriarhul Daniel care, pe lângă alte realizări epocale, a continuat cu canonizarea unor noi sfinți.

Care au fost criteriile după care s-au condus ierarhii Bisericii noastre, când au trecut în rândul sfinților, sunt cele recomandate de legile și canoanele străvechi ale Sfintei Biserici Apostolice Ortodoxe. În ce măsură s-au respectat sau au putut respecta aceste legi și canoane, numai Soborul cel Mare din ceruri știe, în fruntea căruia stă Marele Arhiereu și Stăpân al cerului, Iisus Hristos, Care înainte de a se înălța la cer și-a adunat ucenicii în jurul lui, în Munții Galileii, și le-a spus: ‘Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ..’ (Mt. 28,18). El va hotărî dacă arhiereii Lui de pe pământ, când au canonizat Sfinții Români, au fost drepți sau nu. Noi avem credința că nu s-a greșit când, fiilor Poporului Român, cel plin de har, li s-a deschis ușa și au fost poftiți de Marele Arhiereu Hristos să intre în Soborul Sfinților din Cer. Noi credem că nici nu au devenit cunoscuți toți sfinții pe care i-a avut Poporul Român. Ierarhi și preoți, monahi și monahii, frați care din copilărie au trăit în marile chinovii din țară, dar și în smeritele schituri, ce se află în peșterile Munților Carpați. Mulți dintre aceștia au fost sfinți, deși nu i-a auzit nimeni vorbind, nici făcând mari minuni, ci unii cu arhierești și preoțești daruri, cu aceeași râvnă ca apostolii, au deschis porțile cerului pentru mulți, iar alții, modeștii frați care băteau toaca și trăgeau clopotul în ograda mănăstirilor, precum și în pridvorul bisericilor, ori la strane și la altare au cântat o viață întreagă întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților. În zori sau la apusul soarelui, precum și în miezul nopților, aceștia au primit har peste har pentru nevoințele lor, iar acum Domnul Cerului și al Pământului îi are în jurul Lui, unde toți fac slujba care au avut-o pe pământ, cunoscându-le numele tuturor. Sfinți mulți s-au născut și au crescut în țara noastră, în vatra satelor și în sânul familiilor. Aceștia nu numai că aveau haine ascetice, ci chiar erau asceți adevărați. Posturile, sărbătorile, pe care cu sfințenie le-au respectat, munca și râvna lor pentru Sfânta Biserică, le dă dreptul să fie cinstiți ca niște Sfinți. Femeilor și fecioarelor care bine își cinstesc viața de mame și de fecioare nu le lipsește harisma sfințeniei. Iată câți mai sunt în țară la noi, pe care Soborul Bisericii nu i-a prins în rânduiala canonizării.

Noi acum ne simțim datori să pomenim și numele unui mare ierarh, care, dacă ar fi trăit în alte timpuri și în alte locuri, de mult timp s-ar găsi în Sinaxarele Bisericii lui Hristos. Viața acestui ierarh cu nimic nu a fost mai prejos decât a multor ierarhi de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria sau Roma, nici față de luminații ierarhi pe care i-a avut Pravoslavnica Biserică a Rusiei.

Cu ținută de mare prelat, acesta s-a impus în fața împăratului de la Viena și în fața demnitarilor de la curțile împărătești, care deși erau străini de neamul și de legea lui și ostili față de Biserica lui au trebuit să-și plece fruntea în fața acestuia. Lui, valahului disprețuit de acești mari seniori imperiali, toți i-au plecat fruntea. Plecând fruntea în fața acestui slujitor al altarelor din Ardeal, atât împăratul cât și demnitarii de la curțile împărătești și-au plecat fruntea în fața poporului și a creștinilor pe care îi păstorea acest ierarh cărturar, care avea în brațe multe cărți, scrise de el, cărți care au o mare valoare științifică și teologică.

Nu îi lipsea nici cununa de martir acestui ierarh, deoarece pentru Biserică și pentru poporul dreptcredincios din eparhia lui a suferit, a pătimit și a fost răstignit de multe ori în viață.

Născut și crescut de o mamă sfântă așa cum au existat multe mame, care au născut și au ținut mulți copii în brațe, așa cum au fost mamele marilor capadocieni și ai celorlalți mari sfinți ierarhi, preoți și monahi, și mama acestui ierarh l-a crescut pe fiul ei în sfințenie, strecurându-i în suflet de la început frica și credința în Dumnezeu, dragostea de poporul care, deși departe de Carpați, era de un sânge cu poporul român. Sfințenia a fost atributul acestui om, inima și trupul lui le-a păstrat sacre, ca pe o jertfă predată lui Dumnezeu. Și peste toate, ca o încununare a celorlalte daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu, el, acest mare ierarh, a fost un mare iubitor a poporului român din Ardeal, pe care l-a scos din întuneric la lumină și din umbra morții la lumina Învierii lui Hristos. Era un arhiereu pascal, ce răspândea lumină până în cele mai modeste și întunecate sate din Transilvania, Banat, Bihor și Maramureșul voievodal. Tot poporul din aceste ținuturi românești aveau numele lui pe buze și îl pomeneau cu un sentiment de mare venerație.

Poporul român din Ardeal și din celelalte spații românești, de când el s-a ridicat pe scaunul de mitropolit, de la Sibiu, tot poporul român din Transilvania, Crișana și Maramureș privea spre scaunul lui ca spre un tron imperial. El, pentru poporul român, era mai mare decât împăratul de la Viena.

El a trăit modest, iubea pacea, chilia și singurătatea, dar în același timp nu disprețuia întâlnirea cu societatea înaltă, pe care o impresiona prin erudiție și înfățișarea maiestuoasă, cu care erau înzestrați doar oamenii chemați să stea în fruntea popoarelor. Dar el niciodată nu se îndepărta de poporul simplu, de țăranii și de muncitorii care începeau să se formeze în acele timpuri și în orașele transilvănene.

Om al timpului și al vremurilor, cum este fiecare om a lui Dumnezeu, Andrei Șaguna și-a câștigat dreptul de a fi canonizat ca un mare ierarh deschizător de orizonturi noi și luminoase pentru Transilvania. El a contribuit la realizarea Marii Uniri a românilor din 1918. Deși a trăit mai înainte cu aproape un secol înainte de providențiala Unire a Poporului Român, desăvârșită la Alba Iulia, el a contribuit în mod substanțial la actul unirii tuturor românilor în vatra sacră a dacilor. A contribuit, pentru că sufletește a pregătit poporul român din Ardeal. Acest popor, înainte de Șaguna, era un popor dezorientat, sărac sufletește și fără simțul patriotic. Andrei Mureșanu a scris imnul ‘Deșteaptă-te române’ în vântul primăvăratic stârnit de Șaguna. Blajul era prins într-un stil de viață, care nu era favorabil marilor idealuri ale Poporului Român. De aceea, toți românii de seamă, care erau români adevărați, au fost persecutați de prelații de la Blaj, determinându-i pe mulți să părăsească Blajul, trecând în Țara Românească și în Moldova. Alții au plecat în Apus, unde au murit purtând în suflet nostalgia pământului natal. În fruntea tuturor victimelor Blajului a fost episcopul Inochentie Micu, care, pentru că a cerut drepturile legitime pentru Poporul Român, a fost închis la Roma, de unde n-a putut să comunice cu Transilvania nici în scris, decât în mare taină.

Șaguna a devenit mângâierea, speranța tuturor românilor și pentru cei din strana dreaptă, și pentru cei din strana stângă, și pentru cei greco-orientali, și pentru cei fără rădăcini confesionale.

Pentru ca să întăresc spusele pe care le-am exprimat aici, că toți românii îl iubeau și venerau pe Șaguna, în încheiere, amintim aprecierile unor bărbați care vorbesc despre Andrei Șaguna cu admirație și venerație. Între aceștia sunt: nemuritorul patriot Vasile Lucaciu, cleric greco-catolic, care pentru sentimentele lui patriotice a fost amenințat cu caterisirea, de episcopul Ioan de la Gherla, iar al doilea a fost poetul, filosoful și dramaturgul Lucian Blaga. Dumnezeu să-i rânduiască un loc în rândul sfinților ierarhi ai lui Hristos! (Articol apărut sub semnătura Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Justinian al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 19 iulie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente