În anul 2008, Arhiepiscopia Sibiului a organizat mai multe manifestări dedicate împlinirii a 200 de ani de la nașterea arhiepiscopului și mitropolitului Andrei Șaguna. Este o tradiție ca această mare personalitate a românilor să fie cinstită după cuviință, așa cum a fost și în 1908, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea sa, când viitorul academician profesorul preot Ioan Lupaș a scris o monografie despre el.
În anul 2011 au loc alte manifestări dedicate marelui ierarh, mai ales datorită faptului că Sfântul Sinod va lua în discuție problema canonizării sale. Această hotărâre trebuia să vină mai demult, deoarece am propus încă din 2006 ca Andrei Șaguna să fie trecut în rândul sfinților pentru că el, ca om de cultură și ca ierarh, merită din plin să stea alături de mitropoliții Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, de Antim Ivireanul și Grigorie Dascălul ai Țării Românești, de Calinic cel Sfânt al Râmnicului, ca și de marii ierarhi ardeleni luptători pentru Ortodoxie din secolul al XVII-lea Ilie Iorest și Sava Brancovici.
Viitorul ierarh s-a născut la Mișkolț, în Ungaria, la 20 decembrie 1808, într-o familie de negustori aromâni. A avut o copilărie zbuciumată din cauză că tatăl a dat faliment, iar arhiepiscopul romano-catolic de Egger, Ștefan Ficher, l-a determinat să treacă la catolicism împreună cu întreaga familie, iar potrivit legilor de atunci, cei trei copii, între care Anastasie, viitorul mitropolit, au fost declarați romano-catolici. Dar, tot potrivit legilor de atunci, la vârsta de 18 ani fiecare dintre cei trei copii a declarat că vrea să se întoarcă la credința pe care vrednica lor mamă, Anastasia, nu a părăsit-o.
Cu rezultate excepționale la învățătură, studiind la Universitatea din Pesta filosofia și dreptul și cunoscând mai multe limbi străine, mulți se așteptau să înceapă o carieră în lumea laică, însă și-a îndreptat pașii spre Vârșeț, unde era o școală teologică. La 24 de ani, când a terminat studiile teologice, și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea sârbească Hopovo, unde a făcut un an de noviciat, iar la 25 de ani a fost tuns în monahism, pe 12 octombrie 1833, sub numele de Andrei.
Timp de 13 ani a activat în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, apreciat în mod deosebit de ierarhi, între care și marele mitropolit Ștefan Stratimirovici de la Karlovitz și urmașul său, Ștefan Stancovici, apoi de Iosif Raiacici, care va ajunge, în 1848, patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. A slujit ca asesor consistorial, în termenii de astăzi un consilier eparhial și, în același timp, a fost și administrator sau locțiitor de egumen la mănăstirile Iazac, Besenovo, Hopovo și Kovil.
A fost hirotonit ierodiacon, ieromonah, apoi hirotesit protosinghel și arhimandrit, un semn al recunoașterii vredniciilor sale în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe.
În 1846, după moartea primului episcop român de la Sibiu, Vasile Moga, mitropolitul ortodox sârb de la Karlovitz, Iosif Raiacici, l-a numit pe arhimandritul Andrei Șaguna vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala ortodoxă din Karlovitz, în Duminica Tomii din 1848, de mitropolitul Iosif Raiacici, viitorul patriarh, asistat de doi episcopi sârbi. Făgăduia atunci să-i ‘trezească’ pe românii ardeleni din adâncul lor somn și să-i ridice spre tot ce este bun și înălțător.
S-a implicat în mișcarea revoluționară a românilor
În primii doi ani de activitate, Șaguna și-a îndreptat atenția mai mult spre problemele națiunii. S-a implicat cu toată ființa lui în mișcarea revoluționară a românilor transilvăneni. A fost copreședinte al Adunării naționale românești de la Blaj, din 3/15 mai, cea care a formulat acel program cu 16 revendicări politico-naționale, apoi tot Adunarea l-a delegat în fruntea unor intelectuali români ca să ducă la Viena aceste petiții. Șaguna le-a prezentat împăratului, la Innsbruk și la Viena, primind asigurări că ele vor fi satisfăcute.
S-a ocupat de organizarea învățământului ortodox românesc de toate gradele din Transilvania.
A tipărit mai multe manuale școlare, a cerut profesorilor să scrie manuale, fiecare în specialitatea lui. Șaguna a îndrumat întregul învățământ românesc. În primul rând, învățământul primar. Sub îndrumarea lui s-au înființat aproape 800 de școli în Arhiepiscopia Sibiului. La data respectivă, arhiepiscopia avea peste 900 de parohii, iar 800 dintre ele aveau școli care erau îndrumate de Biserică, nu de autoritatea de stat maghiară. Pentru elevii școlilor primare, Șaguna a cerut profesorilor Zaharia Boiu și Ioan Popescu să întocmească manualele necesare de aritmetică, de citire, de istorie, de fizică, de științele naturii.
Pentru că românii nu aveau biserici și școli și erau, în mare parte, analfabeți, Șaguna i-a îndemnat pe preoți și pe credincioși să își ridice noi biserici și clădiri școlare. Chiar în pastoralele sale insista să se ridice clădiri pentru școala confesională.
Prin Biserică și prin școală s-a păstrat limba, s-a păstrat neamul românesc.
Șaguna a înființat mai multe fundații la arhiepiscopie din care se acordau burse unor elevi și studenți merituoși. La îndemnul lui, un mare avocat aromân din Budapesta, Emanuil Gojdu, a creat o fundație din care să se acorde burse pentru elevi, studenți, dar și meseriași. S-au acordat peste 5.000 de burse până la Unirea din 1918.
O bogată activitate cărturărească
A înființat tipografia eparhială care există până astăzi. În timpul lui Șaguna s-au tipărit peste 200 de titluri de lucrări. Aici s-a imprimat și ziarul ‘Telegraful Român’, care apare neîntrerupt de la 3 ianuarie 1883.
Lui Andrei Șaguna i se datorează apariția Calendarului bisericesc, format carte, care apare sub denumirea de ‘Îndrumătorul bisericesc’, din 1852 până astăzi.
Este autorul unor lucrări de teologie. În primul an de păstorire a tipărit câteva manuale mai vechi, după care a redactat el însuși ‘Elementele dreptului canonic’, apoi ‘Compendiul de drept canonic’, o lucrare masivă de peste 450 de pagini care va fi tradusă în germană, iar din germană în rusă și tipărită la Sankt Petersburg. Șaguna se bucura și de aprecierea teologilor apuseni, de limbă germană, dar și a teologilor ruși.
A contribuit din plin la înființarea Astrei, Asociația transilvană pentru literatură și cultura poporului român, în 1861, acum 150 de ani.
Deși eparhia lui era săracă, a venit în sprijinul multor credincioși peste care se abăteau fie seceta, fie incendii, fie inundații, stăruind pe lângă preoții parohi să facă diferite colecte pentru sprijinirea acestora și trimițând el însuși bani pentru acei năpăstuiți ai sorții.
Era prezent mereu la slujbă la biserica zisă ‘grecească’ din Sibiu, pe locul catedralei de astăzi, ridicată de negustori aromâni din Sibiu. A încercat să ridice o nouă catedrală, dar nu a avut banii necesari, așa încât gândul lui va fi transpus în faptă de mitropolitul Ioan Mețianu. În schimb, a cumpărat actuala Reședință mitropolitană și câteva clădiri în Sibiu.
Un deosebit om al rugăciunii
Șaguna era un om al rugăciunii, era mereu prezent la slujbele din modesta sa catedrală, nu numai la Liturghie, ci și la Utrenie și la Vecernie, îi urmărea pe studenții teologi care cântau la strană și de multe ori îi îndrepta atunci când greșeau. Contemporanii știau că era un om al rugăciunii, în fiecare dimineață își făcea pravila lui călugărească, respecta cu strictețe toate posturile rânduite de Biserică.
A murit la 16-28 iunie 1873 și, potrivit dorinței sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Rășinari, unde el slujise de multe ori, ‘fără pompă, fără muzică și fără predică’, prohodit de un singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniți din toate părțile Ardealului, au venit trenuri speciale, mai ales de la Brașov. Întreaga agoniseală a vieții a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului.
După câțiva ani de la moartea lui Șaguna, Ioan Slavici scria că ‘astăzi, chiar, și creștinii ortodocși din Ardeal îl socotesc între sfinți’. La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Șaguna. Pe vremuri, în multe case țărănești din Ardeal, chipul lui Șaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renașterea vieții naționale, politice, culturale și spirituale a românilor transilvăneni. (Articol apărut sub semnătura Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu și publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția de Transilvania din data de 21 iulie 2011)
