Anafora euharistică și Crez la Sfântul Vasile cel Mare

„Secolul de aur” al creștinismului patristic răsăritean a stat sub semnul luptei pentru apărarea și impunerea în fața diverselor erezii a adevăratei înțelegeri a tainei Dumnezeului Bisericii creștine ca Sfântă Treime, comuniune de iubire desăvârșită a Trei Persoane de aceeași ființă. Această învățătură a fost formulată dogmatic de Biserica Ortodoxă la primele ei două Sinoade Ecumenice de la Niceea în 325 și de la Constantinopol în 381 prin cele două simboluri de credință devenite normative pentru întreaga Biserică și liturgic în anaforalele vasiliană și hrisostomică.

Ierarhii Atanasie și Vasile, teologii Crezului ortodox

În spatele fiecăruia din aceste monumente ale credinței ortodoxe stau însă persoanele harismatice, teologhisirea fermă și subtilă, precum și luptele de o viață a doi sfinți episcopi exemplari – ambii cinstiți pe drept cuvânt cu supranumele de „cel Mare” -: Atanasie al Alexandriei Egiptului și Vasile al Cezareei Capadociei. Primului îi datorăm învățătura trinitară exprimată de „consubstanțialitatea” sau „deoființimea” Fiului cel veșnic cu Tatăl său veșnic ca Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, din Crezul niceean. Celui de-al doilea îi datorăm învățătura trinitară despre Duhul Sfânt, „Domnul de viață făcătorul”, Cel „coadorat și coslăvit împreună cu Tatăl” din simbolul constantinopolitan. Pentru a exprima misterul divinității Fiului veșnic al Tatălui, marele ierarh alexandrin și Sinodul de la Niceea au ales un termen filosofic (homousios; consubstantialis) inevitabil și providențial, dar care avea să genereze nesfârșite discuții. Mai prudent, marele episcop capadocian a preferat să sugereze divinitatea Duhului veșnic al Tatălui prin evocarea venerării sale liturgice (symproskynoumenon kai syndoxazomenon; coadoratur et conglorificatur) în Biserică. Iar Sinodul de la Constantinopol, întrunit în vara anului 381, a ales să-și însușească această viziune liturgică despre divinitatea Duhului Sfânt, veritabil testament teologic al Sfântului Vasile mutat la Domnul cu 18 luni înainte, pe 1 ianuarie 379, epuizat de asceză, de eforturi pastorale neprecupețite și de lupta imensă pentru apărarea Ortodoxiei.

Simbolul de credință constantinopolitan este însă doar o parte a testamentului teologic al Marelui Vasile pentru Biserica Ortodoxă universală. Cealaltă parte a lui o reprezintă Anaforaua euharistică transmisă sub numele său și care constituie un măreț comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credință.

Anaforaua euharistică a Sfântului Vasile, măreț comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credință

Simbolul trinitar și Anaforaua vasiliană se oglindesc reciproc și se explică astfel cel mai bine unul prin celălalt – în conformitate cu principiul fundamental al teologiei vasiliene care este o liturgică dogmatică și o dogmatică liturgică.

Anaforaua euharistică vasiliană este, dincolo de aceste semnificații, pentru slujitorii sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe, un document în același timp familiar și enigmatic. Orice preot cunoaște Anaforaua euharistică vasiliană, pe care tipicul actual îl obligă s-o rostească de zece ori pe an. Familiare oricărui preot și, în acest caz, și oricărui credincios ortodox le sunt apoi cele trei cutremurătoare „Molitfe ale Sfântului Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la diavol și pentru toată neputința, care se citesc și în ziua Sfântului Vasile”, pe 1 ianuarie deci.

Singurul contact nemijlocit al membrilor Bisericii Ortodoxe cu gândirea și cuvântul direct al Sfântului Vasile rămâne deci cel liturgic: dacă în cazul credincioșilor simpli el se limitează eventual la Molitfe, pentru preoți, el se reduce adeseori doar la Anaforaua euharistică vasiliană din Liturghier.

Textul anaforalei vasiliene respectă un plan fundamental:

O laudă (doxologia) a Bisericii adusă lui Dumnezeu cel Unul în Treime unită cu lauda îngerilor adusă Celui de trei ori sfânt se transformă într-o mulțumire (eucharistia) adusă iconomiei mântuirii realizate de Hristos prin patima Sa anticipată la Cina cea de Taină, rememorată (anamnesis) împreună cu principalele momente ale iconomiei mântuitoare în actul ofrandei Darurilor euharistice. Peste acestea e invocată (epiklesis) venirea Duhului Care să le transforme și să realizeze prin Biserică plinirea împărăției eshatologice, și tot peste Darurile acum sfințite Biserica se roagă pentru toți membrii adormiți și pentru cei care fac parte din comuniunea ei, și îi cere lui Dumnezeu să-și aducă aminte de toți care slăvesc „preacinstitul și de mare cuviință numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”. Începută cu lauda Treimii, anaforaua se încheie circular cu doxologia trinitară a Bisericii „pline de Treime” (potrivit expresiei lui Evagrie Ponticul).

Comun cu cel al anaforalei hrisostomiene, acest plan trinitar este mult dezvoltat și amplificat în anaforaua vasiliană printr-o savant orchestrată retorică alcătuită dintr-o subtilă țesătură de expresii și teme scripturistice. Lauda adusă Treimii începe prin a evoca pe Dumnezeu Creatorul, Domnul cerului și al pământului, Care șade pe tronul slavei, pe Fiul ca Chip (Eikon) al Bunătății Tatălui, primă Concentrare a Adevărului Vieții, Sfințeniei și Puterii lui Dumnezeu, și prin Care aceleași însușiri ca Duh Sfânt, izvor al Bunătății, Înfierii, Adevărului, Vieții, Sfințeniei și Puterii divine se comunică întregii creaturi raționale, însuflețind lauda îngerilor care cântă lui Dumnezeu de Trei ori Sfânt. Sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu se manifestă în crearea omului din țărână ca chip (eikon) al lui Dumnezeu și așezarea lui în rai cu promisiunea vieții veșnice în schimbul păzirii poruncilor; în loc de aceasta, neascultarea l-a izgonit din rai supunându-l șarpelui și morții. Cu toate acestea, Cel Bun n-a uitat făptura Sa și i-a trimis prooroci, i-a dat drept ajutor Legea și drept păzitori pe îngeri, la plinirea vremii grăind cu noi prin Însuși Fiul Său. Mulțumirea pentru iconomia mântuirii este și ea amplificată sub forma a două dezvoltări biblice: una privește Persoana divină a Fiului, Creator și Icoană a Tatălui Care, golindu-Se pe Sine, S-a întrupat și S-a făcut asemenea nouă, născut din Fecioară și sub lege, ca să osândească păcatul și să câștige învierea în Trupul Său; cealaltă dezvoltare detaliază conținutul actelor mântuitoare ale lui Hristos prin predică, cruce, pogorâre la iad, înviere, înălțare la cer și șederea de-a dreapta Tatălui până la a doua venire ca judecător: descoperirea și cunoașterea Adevăratului Dumnezeu și Tată, sfințirea prin apă și prin Duh ca popor ales, preoție împărătească, neam sfânt și deschiderea pentru orice trup a căii spre înviere. Ca aduceri aminte (hypomnemata) de Patima Sa mântuitoare, Hristos a lăsat Darurile euharistice pe care Biserica le pune înainte, imitând porunca și gesturile Lui la Cina cea de Taină asupra pâinii și a vinului, a căror împărțire devine vestire a morții și mărturisire a Învierii Lui. Rememorarea tuturor momentelor iconomiei mântuirii în actul ofrandei totale prin intermediul Darurilor e urmată de o invocare (epicleză) în același timp amplificată și cu particularități vasiliene specifice: cu conștiința păcătoșeniei și îndrăznind în mila Tatălui, Biserica se apropie de sfântul jertfelnic, pe care a pus înainte Darurile care închipuie (antitypa) Trupul și Sângele lui Hristos, și cere de la Tatăl să vină Duhul Lui Sfânt „peste noi și peste aceste Daruri puse înainte”, pe care să le binecuvânteze, sfințească și arate (anadexai) în mod real Trupul și Sângele lui Hristos. Împărtășirea cu acestea are drept scop unirea întreolaltă a credincioșilor prin Același Duh Sfânt și câștigarea milei și harului lui Dumnezeu împreună cu toți sfinții, începând cu patriarhii, profeții Vechiului Testament, continuând cu apostolii, martirii, dascălii și toți cei adormiți în credință. Cu aceasta, anaforaua trece într-o vastă pomenire a membrilor întregii Biserici nevăzute și văzute, începând cu Maica Domnului și toți sfinții, cu cei adormiți în nădejdea învierii și cu toate categoriile care alcătuiesc corpul Bisericii universale și locale: cei ce aduc daruri, asceți, conducători, slujitori, poporul de față, familii, demonizați, călători, văduve, orfani, robiți, întemnițați, iarăși tot poporul, orașul și satul, izbăvire de răzvrătire și calamități, episcopul locului, episcopat, preoțime, diaconime. Ultimul mănunchi de cereri globale, meteorologice, agricole și ecleziale, și cererea primirii tuturor ca fii ai luminii și ai zilei în împărăția eshatologică sunt urmate apoi de doxologia trinitară finală („Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a slăvi și a cânta”) a preacinstitului nume al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

Simbolul constantinopolitan, mărturisire prin excelență liturgică

Revenind acum la Simbolul niceo-constantinopolitan, se impune rememorarea câtorva aspecte uitate sau mai puțin conștientizate în utilizarea lui liturgică. Unul ar fi acela că textul original este la persoana întâi plural, el începând cu verbul „Credem†¦” (Pisteuomen†¦), ceea ce evidențiază din capul locului o funcționalitate comunitar-liturgică, euharistică. Prin aceasta, Simbolul niceo-constantinopolitan se deosebește de Crezul obișnuit. Recitat la persoana întâi singular (Credo†¦), acesta își trădează originea în mărturisirea apologetică individuală și funcționalitatea baptismală.

Sunt desigur și câteva diferențe, dar care nu trebuie supralicitate. Spre deosebire de credința Sinodului de la Niceea, formulată ca un ekthesis sau expunere oficială într-un decret solemn a credinței unor episcopi, Sinodul constantinopolitan din 381 a revenit la symbolon, cu alte cuvinte la o mărturisire prin excelență liturgică și, cum arată clar pluralul, una euharistică. Limbajul speculativ și polemic de la Niceea (ousia, hypostasis) e evitat în favoarea celui pozitiv, biblic și doxologic, arătând conștiința faptului că locul de revelare și de recunoaștere a prezenței Dumnezeului-Treime este Liturghia euharistică. Schimbarea de ton este confirmată de statistică: Simbolul constantinopolitan din 381 nu poate fi caracterizat drept o versiune modificată a Ekthesis-ului nicean din 325, ci mai degrabă drept o versiune lărgită a Crezului Roman. Apelativul de Simbol niceo-constantinopolitan exprimă nu atât o realitate istorică și textuală, cât judecata de receptare și de valoare asupra celor două mărturisiri din secolul al IV-lea, formulată în 451 de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Chalcedon. Aici Simbolul de la Constantinopol apare ca o confirmare și o asigurare a credinței de la Niceea, căreia în teorie i se recunoaște suficiența proclamată la Efes în 431, dar nu ca o absolutizare definitivă care să excludă orice explicări și dezvoltări ulterioare. Există o credință unică exprimată cu egală autoritate de ambele Crezuri, ultimul fiind de preferat ca unul mai complet și mai explicit. Inițial, accentul a fost pus pe „credința” de la Niceea, explicată de Simbolul de la Constantinopol, ca începând din secolul al VI-lea Simbolul constantinopolitan să fie considerat versiunea completată și ameliorată a „credinței” niceene, ulterior diferențele dintre cele două mărturisiri estompându-se până acolo încât Simbolul constantinopolitan să ajungă să fie cunoscut drept Crezul de la Niceea. În Răsărit, Simbolul constantinopolitan s-a impus treptat, dar sigur, drept Crez baptismal unic. În 533, Iustinian a sancționat Simbolul constantinopolitan drept normativ pentru creștinii din tot Imperiul romano-bizantin. Odată cu recucerirea bizantină a Italiei de la ostrogoții arieni și pentru a contracara arianismul goților, Biserica Romei și alte câteva Biserici din Occident au acceptat și ele Simbolul constantinopolitan drept Crez baptismal pentru cateheza de inițiere creștină.

Funcția mărturisitoare publică a Anaforalei este preluată din secolul al VI-lea de Crez

Inovația revoluționară a venit însă ceva mai devreme în Răsărit, unde Simbolul constantinopolitan devine și Crez recitat solemn în cadrul Liturghiei euharistice înainte de anafora. Pe lângă motivația misionară, introducerea recitării Crezului în cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicație. Ea este legată de mutația generalizată în secolul al VI-lea – în ciuda legislației contrare a lui Iustinian din 546 și 565 – în modul săvârșirii Euharistiei: piesa centrală a Liturghiei, marea rugăciune euharistică sau anaforaua, începe să fie citită de protos cu glas scăzut (mystikõs) într-un altar izolat de credincioși prin grilajuri și perdele. În loc de o rugăciune a întregii comunități, cum arată pluralul ei, ea se metamorfozează într-o rugăciune sacerdotală, rolul ei comunitar fiind luat acum de cântări devenite un comentariu muzical al Liturghiei pentru credincioși. Pentru a suplini funcția mărturisitoare și didactică unică a anaforalei – adevărata mărturisire de credință a Bisericii – scufundate în tăcere, s-a introdus în Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismală al acestei credințe cuprins în Simbolul constantinopolitan. Introdusă prima dată la Antiohia în 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, iar la Constantinopol în 511 tot de monofiziți, iar în 518 și de ortodocșii chalcedonieni – fiecare comunitate dorind să-și reafirme prin aceasta fidelitatea față de primele Sinoade Ecumenice – această practică a fost oficializată în 568 de împăratul Iustin II, care a dat ordin ca Simbolul constantinopolitan să fie cântat în toate bisericile din imperiu.

Anaforaua, mijloc de realizare a comuniunii credincioșilor

Inițial, după Intrarea Mare episcopul sau preotul așeza darurile pe altar și rostea rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul proscomidiei de azi), după care iniția dialogul cu credincioșii care prefața marea rugăciune euharistică sau anaforaua. Aceasta era rostită de episcop sau de protoprezbiter cu glas tare în auzul întregii comunități, întreruptă doar de intervențiile și reacțiile poporului și de îndemnurile diaconilor. Anaforaua constituia în același timp mărturisirea de credință solemnă a comunității și răspunsul ei de laudă, evocare și invocare a lui Dumnezeu pentru creație, mântuire și Liturghie concentrate în ofranda euharistică; transformată în prezența tainică a lui Hristos Cel răstignit și preamărit, și acceptată ca sacrificiu ispășitor suprem pentru întreaga Biserică văzută și nevăzută comemorată deasupra lui, aceasta era oferită apoi spre cuminecare credincioșilor nu atât ca premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare și manifestare văzută a comuniunii lor corporative ca Biserică catholică deplină și anticipare a împărăției eshatologice a Sfintei Treimi.

Această înțelegere și practică apostolică a Liturghiei posibilă în cazul comunităților mici, structurate în jurul unor elite spirituale de vocație, ale Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putință în comunitățile amestecate din marile orașe cosmopolite ale Imperiului Roman târziu. Succesul cantitativ al Bisericii de mase fusese obținut cu prețul relaxării exigențelor spirituale și al căderii dramatice a calității vieții creștine urbane. Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici în aparență înfloritoare și triumfătoare au agravat criza în loc să o remedieze.

Criza convertirii conștiințelor și renunțarea la cuminecarea euharistică regulată

Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale de marile sărbători sau chiar anuale, de Paște, împotriva căreia protestează deja Sfântul Ioan Hrisostom († 407), și generalizarea pentru laici a simplei asistențe la Liturghie fără împărtășire era o recunoaștere nemărturisită a eșecului convertirii conștiințelor individuale, iar soluțiile crizei de fapt au adâncit-o. Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat practic în două rituri paralele: rugăciunile, în frunte cu anaforaua, riturile euharistice și cuminecarea clericilor se sacerdotalizează devenind privilegiu, drept și obligație a clericilor curați și sfinți și se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de tăcere, consumându-se după perdelele protectoare dincolo de privirile și auzul impure ale laicilor profani și ținuți la distanță; acestora din urmă li se rezervă, pe lângă câteva „ecfonise”, o dramaturgie rituală dezvoltată și o extindere a elementului coral-muzical: cântările și riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituție pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată celebrarea. Celebrarea comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt evocat, convocat și cuminecat care era Liturghia apostolică, devine acum spectacol de imagini, lumini și sunet într-o bazilică devenită în același timp teatru sacru antic și templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului împărat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 și 137 din 26 martie 565), care impun expres episcopilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugăciunii euharistice și a celei baptismale, n-au reușit să împiedice scufundarea inexorabilă a acestor continente euhologice în oceanul recitării „secrete” (mystikõs), cu glas scăzut, cum apar în secolul al VIII-lea în Barberini gr. 336, cel mai vechi codice liturgic grecesc păstrat. Odată cu anaforaua aluneca însă în uitare sub aluviunile unei inflații de elemente secundare întreaga teologie și ecleziologie apostolică și patristică, esențialul credinței creștine dintotdeauna – sinteza canonului biblic, dogmatic și liturgic al Bisericii Ortodoxe.

Când oare vor avea oare și simplii credincioși ortodocși bucuria de a se întâlni nemijlocit cu Sfântul Vasile și în pacea cerească a Liturghiei sale, nu doar în cumplitul război cu demonii invocat în Molitfe, ascultându-i maiestuoasa Anafora rostită cu glas înțeles? (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 31 ianuarie 2010, semnat de arhid. Ioan I. ICĂ jr)

Comentarii Facebook


Știri recente

Mănăstirea Mușinoaele are un nou stareţ

Ieromonahul Sofronie Nechita este noul stareţ al Mănăstirii Mușinoaele din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Părintele a fost prezentat obştii duminică de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, care şi-a exprimat convingerea că noul stareţ va continua cu aceeași…