Amintirile unei starețe despre părintele Arsenie Papacioc – Dialog în pridvorul mănăstirii dâmbovițene Pătroaia Deal

Undeva, în pustiul câmpiei Burnasului, o ucenică a părintelui Arsenie Papacioc se nevoiește într-o mănăstire nou-construită, ca stareță a sfântului așezământ. Maica Inochentia Costache preferă să nu vorbească despre sine, ci despre cel care i-a fost model și care a format-o duhovnicește. Marele duhovnic de la malul mării, Arsenie Papacioc, „a știut să-mi țină sufletul în mână și să mă crească frumos”, dezvăluie stareța.

Ce a determinat intrarea dumneavoastră în viața monahală?

Foarte multă lume are impresia că o tânără (tânăr) intră în mănăstire doar în urma unei decepții, ceea ce este neadevărat. Dacă nu ai un foc lăuntric și nu simți că ești făcut pentru viața monahală, nu rămâi în această lume. Pleci. În vacanțele mele de vară, mergeam la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, iar apoi pașii m-au dus la „Sfânta Maria” de la Techirghiol. La vremea aceea, erau acolo doar trei maici. Mă alăturam lor în cântările de la strană. Aveam 19 ani. Maica stareță m-a remarcat și le-a spus maicilor: „Acestei surori i s-a aprins candela călugăriei în inimă. Va intra în mănăstire”, și așa a fost.

Într-o zi, le-am spus celor dragi: „Plec la mănăstire”. Părinții au fost de acord, dar în momentul plecării s-au opus. Distanța foarte mare a fost impedimentul, pentru că eu sunt din Reșița. „Dacă nu mă lăsați să plec, de Crăciun mă înmormântați!”, le-am replicat, năucită de durere. Copil fiind, împreună cu sora și mama mea, mergeam la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. La vârsta de 10 ani, am văzut slujba de călugărie a părintelui Iustinian, care acum este la Mănăstirea Prodromu din Sfântul Munte. Atât de tare m-a marcat acel moment – totul s-a întâmplat în altarul din pădure, părintele era îmbrăcat în alb, cu părul lung, lăsat pe spate -, că de câte ori pășeam într-o mănăstire mă rugam Maicii Domnului să devin călugăriță, iar rugăciunea mi s-a îndeplinit. În seara plecării, în anul 1979, cu câteva clipe înainte de a pleca la gară, tata mi-a zis: „Alegerea este a ta, nu este a noastră. Dacă ai ales drumul acesta, niciodată să nu te mai întorci. Cu Hristos nu te joci!”

Decupați, în linii mari, prima zi în care ați pășit pe poarta mănăstirii cu gândul de a deveni monahie?

Era iarnă când am intrat pe poarta mănăstirii. Ningea și zăpada începea să se topească încet, încet. Cizmulițele cu care eram încălțată se murdăriseră. Maica stareță se pregătea să plece la București, cu treburi, dar când m-a văzut intrând pe poarta mănăstirii, a zis: „Mi-a venit o fată în mănăstire. Nu mai pot pleca”. Hotărâtă, i-am spus că nu voi pleca, că o să rămân la poartă, dacă trebuie, până când mă va primi. Părintele m-a luat deoparte și mi-a zis, cu blândețe: „Hai, tată, să facem ghetele. Cum să te duci așa la maica stareță?”, și mi-a lustruit încălțările: „Lasă, tată, că tu ești copilul meu”, mi-a replicat când am refuzat gestul lui.

„Bagă mătura în suflet și fă-ți curățenie în casă”

Cum au sunat aceste cuvinte în sufletul tinerei care era departe de casă, pe un drum necunoscut, deloc ușor?

Au însemnat foarte mult și m-au făcut să simt că acolo este casa mea. Nimic nu mă mai speria. Era acolo un magnet care nu mă lăsa să mă îndepărtez. Când am pătruns înăuntru, mi-a părut rău de timpul petrecut în lume. Din bogata experiență pe care o avea, părintele mă liniștea de fiecare dată: „Ai apucat pe calea mântuirii, calea cerului, calea împărătească. Ești mireasa lui Iisus. Ce vrei mai mult?” Sfinția Sa era întărirea mea. Așa se face că atunci când vorbeam cu părinții, le spuneam că port cămașa fericitului. Participam zilnic la slujbe. Aveam atâta liniște în Grădina Maicii Domnului… Părintele spunea mereu că liniștea nu trebuie căutată în afară, ci în interior: „Bagă mătura în suflet și fă-ți curățenie în casă”.

Timpul a trecut și ați devenit una dintre ucenicele părintelui Arsenie Papacioc. Ce amintiri vă leagă de acea perioadă?

La început, din cele patru maici câte eram, rămâneam doar eu cu părintele în biserică. Nu știam nimic din rânduiala slujbelor. Apoi, i-am fost ani în șir alături. La rugăciune era transfigurat. Citea pomelnicele, tot timpul pomenea. Îmi sună și acum în minte vorbele: „Tată, tot timpul trebuie să fim într-o permanentă stare de iubire pentru Hristos. Flacără deschisă să îți fie inima și vei vedea că inima se înfierbântă pentru Dumnezeu”.

A fost un exemplu demn de urmat. Împreună cu fosta stareță a mănăstirii de la mare, maica Semfora Gafton, care acum are 92 de ani, s-au priceput să ne țină sufletele în palme și ne-au crescut frumos.

„Păcatul trebuie mărturisit în duhoarea lui”

Cum era părintele Arsenie Papacioc ca duhovnic?

Părintele a fost duhovnicul meu din anul 1976 până în anul 2011 și mereu aducea aminte de vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Leagă rana”. Cât despre canoane, zicea: „Canonul vostru e ascultarea. De dimineață până seara vă văd ca niște furnicuțe”. Sigur că ne mustra când greșeam, nu ne certa, dar cu atâta dragoste și blândețe ne vorbea, că pur și simplu te îngenunchea cu ochii aceia albaștri, ca două stele. Într-o zi, m-a văzut o maică când ieșeam de la spovedit. Alergam pe trepte și aveam impresia că îmi iau zborul, nu alta. Maica m-a întrebat de ce sunt atât de fericită. I-am răspuns că m-am spovedit. Toată lumea care ieșea de la părintele pleca cu lacrimi în ochi, erau lacrimi de fericire. Toți primeau sfaturile de care aveau nevoie. Cel mai adesea îmi spunea: „Tată, păcatul trebuie mărturisit în duhoarea lui. Dă-l afară, ca să nu răspundem pe lumea cealaltă, că acolo e veșnicia și nu se mai poate face nimic”. Ne citea tuturor în suflete ca într-o carte închisă. Când trec printr-un moment greu, îl strig: „Părinte, ajutați-mă!” Îi spun că sunt la început de drum, că nu știu cum să fac. Uneori vorbesc cu el ca și cum ar fi lângă mine. Nu-mi pot explica, dar de fiecare dată simt sprijin și lucrurile se rezolvă.

Care erau sfaturile de căpătâi ale duhovnicului către credincioșii săi?

Părintele trăia în iubire. Nu l-am auzit o dată spunând un cuvânt rău despre un om. Unica povață era: „Iubiți-vă, iubiți-vă, iubiți-vă. Tată, și atunci când oi fi mort, o să vă strig iubiți-vă, pentru că viața asta nu este a noastră. Gândiți-vă la veșnicie. Dacă nu puteți iubi, nu urâți. Iubește rana și iubește și pe cel care ți-a făcut-o. Iartă, tată, și nu judeca! În acel moment ai ucis pe fratele tău. Cu ce drept?”

Părintele nu era de acord cu ieșirea din mănăstire: „Tată, nu sunt vremurile când să plecați în alte mănăstiri. Călugărul care se mută dintr-o mănăstire în alta este ca piatra care se rostogolește, dar nu prinde mușchi. Indiferent de situație, rămâi pe poziții”.

În orice clipă, chiar și noaptea, ne îndemna: „Rugați-vă cu rugăciunea inimii. Nu vorbiți atâta între voi, cât rugați-vă. Înălțați mintea către Dumnezeu”.

După ce ieșeam din biserică, în data de 31 decembrie, aveam masă de obște. Apoi urma momentul când extrăgeam răvașe pe care erau scrise cuvinte ale Sfinților Părinți. De fiecare dată ne povățuia: „Tată, începem un an nou. Eu mai am un pic și fac 100 de ani, știți?” Își dorea foarte mult să trăiască 100 de ani. Înainte de moarte ne-a spus că nu se simte prea bine, dar și-ar dori să apuce ziua hramului. Ar fi împlinit 97 de ani. Noi tot timpul am crezut că va trăi 100 de ani, pentru că era energic și plin de viață… (Interviu realizat de Raluca Brodner și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 7 noiembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente

Biserica îşi va aduce contribuţia la proiectul european: Pr. Sorin Şelaru despre „Conferința privind viitorul Europei”

În contextul programului „Conferința privind viitorul Europei”, Pr. Sorin Şelaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, a declarat că „Biserica Ortodoxă este pregătită să fie prezentă la toate nivelurile, deschisă dialogului, pentru…