Amintiri despre părintele Stăniloae

Doamna Lidia Stăniloae păstrează vie memoria ilustrului său tată, preotul și profesorul Dumitru Stăniloae. Momentul arestării lui a făcut ca întreaga familie a părintelui să sufere cumplit. Dar bucuria reîntâlnirii a întrecut tristețea provocată de despărțirea brutală. Discursul Lidiei Stăniloae referitor la acea perioadă e unul cutremurător. Anul 2013 este dedicat și memoriei celui mai mare teolog pe care l-a dat România lumii, fiindcă se împlinesc 20 de ani de la trecerea în veșnicie a celui care a tradus în limba noastră Filocalia. Frânturi din viața părintelui ne sunt povestite de fiica lui în cuvinte simple, dar pătrunzătoare.

Stimată doamnă Lidia Stăniloae, de-a lungul vieții trebuie să fi avut numeroase momente frumoase împletite cu clipe grele. Împărtășiți-ne, vă rugăm, câteva dintre amintirile dumneavoastră legate de perioada când erați în țară.

Cea mai tristă amintire o am de când a murit sora mea. La fel de tristă a fost când l-au arestat pe tata. Am avut, în schimb, o amintire foarte fericită când a revenit acasă.

Când a fost luat, eu nu eram la București, eram tânără preparatoare, aveam, în sfârșit, concediu și eram plecată la noi, la țară, la Vlădeni. Bănuiam că va fi cândva arestat, fuseseră luați mulți prieteni de-ai lui, părintele Ghiuș, asistentul lui, oameni din anturaj, ca poetul Vasile Voiculescu. Într-un fel, ne temeam, era un sentiment de amenințare care plana deasupra capetelor noastre. Când am plecat, mama mi-a spus așa: „Vezi că, dacă se întâmplă ceva, eu o să-ți dau telefon și-am să-ți spun că tata e bolnav”. Pentru că n-aveai voie să spui la telefon despre un om că a fost arestat. Și într-o zi a venit domnișoara de la poștă, eu nu eram acasă, eram la Brașov pentru cumpărături. Când m-am întors, mătușa mea era destul de tulburată și m-a trimis la poștă să telefonez acasă. M-am dus, am căpătat legătura și am vorbit cu mama, care plângea: „Lidia, hai acasă, că tata-i foarte rău bolnav…” Și am înțeles. Imediat mi-am făcut bagajul și am plecat în aceeași seară. Dimineața am ajuns la București, casa noastră era toată vălmășită, toate cărțile aruncate pe jos, o dezordine teribilă. Mama mi-a spus că veniseră patru inși care au scos toate manuscrisele și cărțile și îi spuneau: „Ce ți-au trebuit atâtea, ce faci cu atâtea cărți?” Iar tata le-a răspuns foarte calm: „Eu sunt profesor și trebuie să am cărți, ca să le vorbesc studenților”. În fine, au răscolit totul și dimineața au plecat, punându-i niște ochelari negri pe ochi, să nu vadă nimic, și l-au dus. După aceea ne-am luptat mult să găsim un avocat. Avocaților le era frică să pledeze într-un proces ca acesta, pentru că ar fi avut și ei necazuri. Am găsit un avocat care a acceptat să-l apere și l-a putut vedea doar în ziua în care i-au adus la proces. Pe noi, familia, ne-au dat afară și s-a judecat cu ușile închise. Am stat toată acea zi de noiembrie pe stradă, într-un frig cumplit. Abia la prânz avocatul a putut intra și ne-a spus: „Da, l-am văzut, era foarte calm, mai mult îngrijorat de ce se întâmplă cu dumneavoastră. E nevinovat, o să ia cinci ani!” Așa se întâmpla, erai nevinovat și luai cinci ani. Așa au luat și el, și Vasile Voiculescu.

Suferința prin participare este uneori mai grea decât suferința trăită personal. Se remarcă acest lucru în special în cazurile familiilor celor închiși în temnițele comuniste. Cum ați trecut acele momente grele?

Așa spunea și tata: „Tot timpul m-a chinuit gândul că voi aveți mult de suferit”. Am avut multe de suferit, e adevărat, mai întâi pentru că nimeni n-a mai vrut să ia legătura cu noi. Eram ca niște „ciumați”, toată lumea se ferea de noi. Eu a trebuit să plec din Universitate, de unde lucram. Am stat o perioadă acasă, după care mi-am găsit de lucru la o școală tehnică. Între timp, mă căsătorisem, aveam alt nume și mă puteau primi. Mi-au cerut niște nume, ca să aibă de unde primi referințe. Am dat numele unor colegi care știau toată povestea. Au spus așa: „Nu știu foarte mult, doar că a fost foarte bună la școală, la facultate. Cred că tatăl ei este ceva pensionar, habar nu avem”. Abia în felul acesta m-am putut angaja. În închisoare, asta ne spunea că l-a chinuit cel mai mult: gândul că noi avem atât de mult de suferit. Noi, pe de o parte, aveam foarte mult de suferit pentru că ne gândeam la el. Și el suferea pentru că se gândea la noi. Nu e ușor să știi că ai pe cineva care poate nici nu mai este, poate chiar a murit. Că s-au întâmplat și cazuri de-acestea. Soții care și-au așteptat bărbații ani de zile și au aflat că muriseră între timp. Au fost niște vremuri foarte dureroase, dar Dumnezeu a rânduit în așa fel încât să treacă și trebuie să-I mulțumim.

După condamnarea lui am așteptat, n-am știut nimic de el cinci ani de zile. O singură dată au chemat-o pe mama să-i dea un geamantan cu care tata plecase, iar mama începuse să plângă și să întrebe dacă nu cumva a murit. A nimerit un om mai de treabă acolo și i-a spus că așa dădeau la toată lumea, neavând unde să țină valizele tuturor celor închiși. Am revenit acasă și am așteptat. După aceea, am început să aflăm că le dădea drumul deținuților. A venit într-o zi un tânăr și ne-a spus: „Uitați, eu am fost în celulă cu părintele Stăniloae și pot să vă spun că m-a ajutat foarte mult, că făcea lecții de teologie cu tineretul. Acum, vreau să mă fac preot”. A mai venit unul peste câteva zile și ne-a spus că și el a stat în celulă cu tata: „Mi-a spus că, dacă știu bine germana, de ce să nu merg la facultate ca să învăț limba? M-am hotărât să mă duc să studiez limba germană”. Așa a făcut și a devenit profesor la universitate. Amândoi ne-au spus că o să vină, că le dă drumul tuturor.

Apoi, într-o noapte, a sunat telefonul și a răspuns mama. A auzit o voce de bărbat: „Doamnă, vreau să vă dau o veste bună, soțul dumneavoastră va veni curând”. Mama a întrebat când, și i s-a răspuns că va veni curând. O voce de bărbat, se auzea zgomot, ca și cum ar fi fost într-o sală mare. După vreo două ore, iar a sunat telefonul, aceeași voce: „Doamnă, să fiți liniștită, că soțul dumneavoastră va veni curând”. Mama a început să plângă și a întrebat din nou când. „Vine, vine, va veni curând, fiți liniștită.” Și după aceea a sunat a treia oară: „Marioară, nu mă cunoști? Eu sunt!” „Unde ești, cum?” Zice: „Uite, sunt în Gara de Nord”. Și i-am smuls eu telefonul din mână și l-am întrebat unde este, să merg să-l iau. Mi-a spus că nu este nevoie, că le-au dat bani de bilete de tramvai. A apărut el acasă, foarte repede și am trăit o fericire extraordinară.

Între timp, eu mă căsătorisem, aveam deja copilul, care era de trei ani. Tot vedea fotografia tatii și întreba: „Cine e nenea ăsta?” Și mama îi răspundea: „Păi e tata-mare!” „Dar unde-i plecat?” „Păi, e plecat în deplasare…” Și Dumitraș știa că tata-mare e plecat în deplasare. I-am spus tatei despre copil și a fost foarte fericit. Mi-a spus după aceea că asta a fost cea mai frumoasă zi a vieții lui! Copilul dormea încă, era dis-de-dimineață. Am vrut să-l trezim, dar nu ne-a lăsat, a zis să-l lăsăm să doarmă. Mai târzius-a trezit, și tata a mers la patul lui. „Ai venit din deplasare?” „Da.” „Dar n-ai barbă” – că în fotografie avea barbă, acum venise ras. „Nu-ți place?” „Nu -zice – nu-mi place așa. Mie-mi place cum ești cu barbă.” Și-a lăsat din nou barbă, bineînțeles și din clipa aceea au fost nedespărțiți. Dumitraș se ținea după el, oriunde se ducea tata, mergea și el. Tata tot timpul mergea în oraș și cumpăra pâine. Îi spunea mama să nu mai cumpere atâta, că era destulă. El tot cumpăra, să avem. Ne-a povestit că în închisoare le-a dat tot timpul turtoi, un fel de mălai fiert, tare. Cu câteva zile înainte de a le da drumul, le-a dat o ceapă. Și li s-a părut că este ceva foarte bun. Le-a plăcut grozav acea ceapă, după cinci ani. Și, încet-încet, s-a intrat în viața normală. Însă acelea au fost niște zile minunate. Sunt și zile frumoase, poate că n-ar fi așa de frumoase dacă n-ar fi înaintea lor zile mai triste. Așa-i viața!

Reveniți în România în fiecare an, pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Cum sunt trăite sfintele sărbători în diaspora și cum le simțiți acasă?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, de Paști venim în fiecare an acasă, pentru că Învierea Domnului nu o putem serba decât în România. Există sentimentul sărbătorii și în străinătate. Eu vorbesc despre Germania, nu știu prea bine ce se întâmplă în alte părți. Crăciunul, spre exemplu, este frumos. Au aceleași tradiții, cu brad împodobit, au colinde, se simte că-i sărbătoare. De Paști, în schimb, este altceva. Nu au toate Deniile, nu au slujbă de Înviere. Aici, este impresionant când pleci de la biserică în noaptea de Înviere. Toată lumea e cu lumânările aprinse, toată strada este o luminiță. E alt sentiment, de bucurie mare, e un lucru excepțional pe care dincolo nu îl întâlnești. Sunt mentalități foarte diferite. Ei privesc lucrurile diferit și nu pot înțelege mentalitatea noastră. Foarte mulți, mult mai mult decât aici, nu mai merg la biserică. În România, oamenii sunt incomparabil mai credincioși decât în Germania. Bine, că și aici au început unii să vrea să fie „europeni”. Din fericire, nu sunt mulți care au această tendință de a se „europeniza”. Dar Paștile nu le putem serba decât acasă. Iar „acasă” a rămas, totdeauna, România. Nu poate fi altfel. Nu poți să încetezi să fii ceea ce ești, să te negi. Deși plecat, nu poți deveni neamț sau francez. Dar dacă nu mai ești român, nu mai ești nimic și este o mare dramă cu cei care își fac iluzii că, negându-și originea și tradițiile, pot dobândi alte origini și alte tradiții. Nu există. Sunt niște nefericiți și niște nimeni. De aceea se petrec și în diaspora foarte multe drame, tocmai cu cei care se leapădă de neamul și de moștenirea lor. Și asta ar fi bine să o înțeleagă toată lumea, mai ales că acum pleacă atât de mulți. Nu poți fi altceva decât ceea ce te-ai născut. Acesta este un adevăr pe care n-ai cum să-l ocolești.

Biografia Lidiei Stăniloae

Fiică a părintelui profesor Dumitru Stăniloae și a soției sale, Maria, Lidia Stăniloae s-a născut la 8 octombrie 1933 în Sibiu. Este absolventă a Facultății de Fizică din cadrul Universității din București, secția Fizică Atomică, elaborând o teză de licență în anul 1955 sub îndrumarea acad. prof. dr. Horia Hulubei, prima lucrare din România despre teoria fisiunii nucleare. A lucrat în mediul universitar, în cadrul Facultății de Fizică, și în mediul de cercetare, la Institutul de Fizică Atomică, până în anul 1958, când părintele Stăniloae a fost arestat. În anul 1958 s-a căsătorit și are un fiu, Dumitru Horia Ionescu. Din 1961 a predat fizică la Grupul Școlar de Chimie Alimentară din București. A emigrat, împreună cu fiul ei, în Germania, în anul 1984, activând ulterior în cadrul Universității din Freiburg, oraș în care locuiește în prezent.

* Interviu publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 9 iunie 2013, semnat de Alexandru Briciu.

Comentarii Facebook


Știri recente