Încă din cele mai vechi timpuri, preacinstirea Maicii Domnului a fost parte din viața de zi cu zi a oamenilor, primind cu bucurie binecuvântările ei în casele lor; îi erau credincioși prin devotamentul față de ea și prin comemorarea, în imnuri și rugăciuni, a evenimentelor din viața ei, a Adormirii și mutării sale cu trupul la cer.
Evlavia deosebită a românilor față de Născătoarea de Dumnezeu face din praznicul Adormirii ei una din cele mai populare sărbători creștin-ortodoxe din țara noastră, fiind așteptată, după unele tradiții, cu aproape aceeași bucurie ca Paștele. Mărturii ale acestei deosebite cinstiri stau atât postul de două săptămâni, care precede sărbătoarea și care este ținut cu conștiinciozitate de credincioși, nenumăratele biserici și mănăstiri care poartă acest hram și pelerinajele organizate la unele dintre ele, cât și slujbele frumos împodobite cu pricesne și cântări alese, cum ar fi Prohodul Maicii Domnului.
Dacă sărbătoarea cea mai mare a Domnului nostru Iisus Hristos este Paștele, sărbătoarea Morții și Învierii Sale răscumpărătoare, atunci cea mai mare sărbătoare închinată Maicii Sale este de asemenea asociată cu moartea și mutarea sa (metastasis) cu trupul la cer. Adormirea (Koimisis) Maicii Domnului este ultimul mare praznic din anul bisericesc, rânduit simetric cu sărbătoarea Nașterii sale (8 septembrie) și ultimul act din ciclul Întrupării.
Această sărbătoare este într-un fel o revenire la realitatea Întrupării și consecințelor sale, în mod particular, adevărul afirmat de mulți Sfinți Părinți că ‘Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni dumnezeu’, și de asemenea, crezând în mutarea la cer a Maicii Domnului, o revenire la Învierea și Înălțarea Mântuitorului Hristos. ‘Adormirea Maicii Domnului reafirmă destinul pe care Hristos l-a pregătit mai înainte pentru noi și permite mormântului să fie văzut ca o poartă spre Rai. Adormirea ei este izvor de speranță și încredere pentru cei ce sărbătoresc acest praznic’, scrie John Baggley, în ‘Festival Icons for the Christian Year’. Acest aspect îl subliniază și Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Născătoarea de Dumnezeu: ‘Prin tine, frumusețea Învierii a înflorit și lumina sa a strălucit; prin tine, fiecare suflet credincios se mântuiește’.
Adormirea Maicii Domnului în Sfânta Tradiție
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului își are originea în Sfânta Tradiție a Bisericii. Circumstanțele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute și păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinților Părinți și credința constantă a poporului lui Dumnezeu.
Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creștine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) și Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: ‘Deși în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morții Maicii Domnului, noi le cunoaștem din vechea și credibila Tradiție a Bisericii… știm că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei’. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informații vor fi adunate și detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (â€1335).
O admirabilă colecție de texte cu privire la această tradiție este și lucrarea ‘Omilii Patristice despre Adormirea Mariei’ a renumitului profesor patrolog contemporan Brian E. Daily. Aceste texte, atribuite unor Sfinți Părinți, cum ar fi: Ioan al Tesalonicului, Modest al Ierusalimului, Andrei al Cretei, Germanos al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, la care se pot adăuga și cele ale părinților bizantini de mai târziu – Isidor al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila -, fac referire la tradiția Adormirii Maicii Domnului, obsevându-se unele mici diferențe între ele doar la nivelul detaliilor (vezi Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Maryâs Dormition and Assumption, Oxford Early Christian Studies, 2002). Toți acești Sfinți Părinți sunt de acord în unanimitate ca mormântul Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, unde Fecioara Maria a fost înmormântată de Sfinții Apostoli, a fost găsit gol la trei zile după îngropare.
Mijlocitoare către Dumnezeu
Aceste evidențe patristice confirmă convingerea generală a întregii Biserici Ortodoxe că Maica Domnului a avut parte de o moarte naturală și apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, fiind acum Mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu. Această convingere a fost împărtășită în timp de ierarhi și credincioși, predicată de teologi și afirmată public la sfintele slujbe.
Imnografia sărbătorii scoate în evidență rolul important al Maicii Domnului de mijlocitoare în istoria mântuirii. Troparul praznicului arată că în adormirea sa Maica Domnului nu a abandonat lumea: ‘Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare…’. De asemenea, în condacul sărbătorii vedem că mijlocirea sa pentru întreaga umanitate n-a fost oprită de moarte, moartea n-a avut putere asupra ei: ‘Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită și întru folosințe de nădejde neschimbată, mormântul și moartea nu au ținut-o. Căci, ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o. Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc’.
Deoarece Maica Domnului este una dintre cele două persoane care au participat în taina Întrupării, mijlocirea ei către Dumnezeu este imperativă în planul mântuirii umanității. Fiind mai cinstită decât sfinții și îngerii, și mijlocirea ei este mai mare decât a acestora; nicăieri însă nu găsim cereri adresate îngerilor sau sfinților să mijlocească pentru oameni înaintea Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce certifică faptul că Biserica Ortodoxă o preacinstește pe Maica Domnului, și nu o consideră comântuitoare, după cum o numesc romano-catolicii. De altfel, Biserica Romano-Catolică preferă să folosească pentru sărbătoarea de astăzi termenul de Înălțare (Assumptio), același ca pentru Înălțarea Domnului, ceea ce omite faptul că Maica Domnului a murit ca toți oamenii.
Biserica noastră mărturisește că Maica Domnului a murit cu adevărat, ea însăși având nevoie să fie mântuită de Hristos, ca orice om, și apoi a fost mutată la cer de Fiul ei, ca Maică a Vieții, luând deja parte la fericirea cea veșnică din Împărăția cerurilor, care este pregătită și promisă tuturor celor care ‘ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează’ (Luca 11, 27-28).
Martoră a triumfului Domnului asupra morții și a zidirii Bisericii
Maica Domnului, fiind martoră triumfului Domnului asupra morții și a zidirii Bisericii, și-a închis ochii și, plecând din această viață, a fost mutată alături de Fiul său în ceruri. Nu avem date istorice care să ne indice cât timp Maica Domnului a rămas pe pământ după Înălțarea Mântuitorului Hristos la cer, nici când, unde sau cum aceasta a murit, întrucât Evangheliile și celelalte scrieri ale Noului Testament nu ne vorbesc nimic în acest sens. Din Evanghelii știm doar că Iisus, răstignit fiind pe Cruce, și-a încredințat mama ucenicului Său iubit Ioan, ‘și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine’ (Ioan 19, 25-27). O ultimă informație ne este prezentată în Faptele Apostolilor: ‘Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui’ (Fapte 1, 14). Dincolo de acest text nu avem nici o altă informație despre Maica Domnului. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 august 2011)
