Actul Sinodal care a încheiat disputa cu Patriarhia Ecumenică

Sfințirea Marelui Mir săvârșită de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în Joia Mare a anului 1882 a dat naștere unei noi dispute cu Patriarhia Ecumenică. O epistolă semnată de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea împreună cu ierarhi membri ai sinodului constantinopolitan dezaproba acest act, motivând că ‘arhiereii din diferite locuri trebuie a lua Sfântul Mir de la tronul cel de la noi preasfânt, patriarhicesc, apostolic și ecumenic’.

Raportul de răspuns, prezentat Sfântului Sinod la 23 noiembrie în București, a fost numit oficial ‘Act Sinodal care cuprinde Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiunile ei cu Patriarhia de Constantinopol’.

Scrisoarea de mustrare primită de la Patriarhia Ecumenică a fost adusă la cunoștință ierarhilor români de mitropolitul primat Calinic Miclescu în cuvântul de deschidere a sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod, la 15 octombrie 1882. În ședința din 23 octombrie, sinodalii au dezbătut ‘patriarhiceasca epistolă’, declarându-se ‘impresionați de asprimea termenilor și de caracterul unei asemenea scrisori’. Într-adevăr, Ioachim al III-lea, ‘cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului’, în epistola din 10 iulie, se declara indignat că a trebuit să afle din gazetele vremii despre gestul specific unei biserici autocefale de a săvârși sfințirea Marelui Mir în țara noastră: ‘Din cele publicate prin ziare a ajuns la timp în cunoștința noastră, nu cu puțină întristare și supărare, că arhieria voastră, la 25 martie anul curent, ați procedat la săvârșirea sfințirii Sfântului Mir în neîntinatul templu al Mitropoliei din București, cu o completă ignorare a puterii noastre spirituale și canonice’. Ierarhii români erau prezentați drept ‘model de dizordine și neascultare’ și ‘contravenitori ai ordinii ecleziastice’. În acest sens, Sfântul Sinod a constituit o comisie sinodală, condusă de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care a însărcinat pe Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu, cu întocmirea unui raport argumentat teologic, canonic și istoric, prin care să fie demontate acuzațiile venite de la Constantinopol.

‘Biserica unui regat liber și independent’

În acest raport, acuzațiile semnatarilor epistolei patriarhicești au fost expuse și combătute, punct cu punct, cu contraargumente scripturistice, dogmatice și canonice, după cazul fiecăruia: ‘Citind și ascultând cu mare luare aminte această admonițiune duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate Patriarhul Ecumenic ne amintește mai multe cuvinte din Sfânta Scriptură și din canoane, care sunt norma administrației Sfintei noastre Biserici Ortodoxe a răsăritului, și pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administrația spirituală a diecezelor noastre. ¤…Ä„ Noi mulțumim din inimă Înaltei Sale Sanctități patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale Scripturii, ne dă ocazia să ne gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm în viața noastră’. La acestea, PS Melchisedec Ștefănescu al Romanului a adăugat un scurt istoric al Bisericii Ortodoxe din țara noastră, concentrat pe raporturile cu Patriarhia de Constantinopol. Sunt amintite încercările scaunului constantinopolitan de a-și impune autoritatea asupra eparhiilor românești, toate sortite eșecului, de la recunoașterea mitropoliilor Țării Românești și Moldovei (secolul al XIV-lea) și până în prezenta domnie a lui Carol I. Totodată, prezintă starea de fapt a Bisericii: ‘Biserica noastră este Biserica Ortodoxă Română, pe care providența divină acum de curând a făcut-o Biserica unui regat liber și independent – Regatul României. Dacă ea în timpuri grele, de restriște și de întuneric a știut, împreună cu toată nația sa, a-și păstra și apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s-a făcut lumină mare, când națiunea, a căreia este această Biserică, vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieții și o călăuză sigură pe calea mântuirii.’

Unitate de doctrină, disciplină și cult cu Patriarhia Ecumenică

Se preciza că ‘acesta este în scurt istoricul autocefaliei Bisericii române, pe de o parte – avută și practicată de români ne-ntrerupt, ca o demnitate inerentă unei națiuni autonome, și apărată cu zel și pietate de toate generațiile trecute, în curgere de multe secole; pe de altă parte – combătută și îngânată de Patriarhia de Constantinopol’. Cu toate aceste piedici, ‘Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul demnității statului român și al demnității națiunii române, declară sus și tare că Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în cuprinsul teritoriului României, și nicio autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva’. Față de nevoia recunoașterii unei stări de fapt deja existente, afirma autoritar: ‘Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulătoriu pentru noi și pentru cei ce ne iubesc și voiesc a fi cu Biserica și cu Statul nostru în relații amicale. Astfel stăm și astfel vom sta cât va fi în noi o suflare, și nimica nu ne va urni din această poziție.’ Această poziție fermă, însă, nu trebuie privită drept început al unei schisme. Dimpotrivă, sinodalii români afirmau: ‘Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin pe care le-am moștenit de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate țările. Noi recunoaștem în Patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcția în toate chestiunile de interes general al întregii Biserici Ortodoxe, în privința dogmelor, a disciplinei, a cultului.’ Mai mult decât atât, ‘patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe, și mitropoliții noștri îl pomenesc la Sfintele servicii, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viață îndelungată și povățuire a Bisericii pe calea cea dreaptă’, iar ierarhii români mărturisesc că vor primi de la acest centru bisericesc ‘cu dragoste chiar povățuiri spirituale de folos națiunii și Bisericii noastre’.

Sfințirea Marelui Mir, atribut indispensabil unei Biserici autocefale

Referitor la problema Sfințirii Marelui Mir, actul sinodal reproduce canoanele ce fac referire la această slujbă, amintind și episoadele când această slujbă s-a săvârșit pe teritoriul țării noastre în trecut. Motivația este că ‘a căuta acest mijloc de Sfințire pe la bisericile din alte țări ar însemna că acea Biserică nu posedă toată plenitatea mijloacelor de mântuire și Sfințire; că dacă ea nu poate produce Sfântul Mir, nu poate comunica nici Duhul Sfânt celor botezați de dânsa, nici a-i desăvârși prin catehizare și predică; ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicare cu Duhul Sfânt pe botezații săi. Prin urmare, ar trebui, drept consecință, ca tot de acolo să se aducă și catehizatori și predicatori, care să conserve și să dezvolte darurile Sfântului Duh, cele comunicate prin Mir. Așadar, Sfințirea Marelui Mir este un atribut indispensabil pentru o Biserică autocefală’. Concluzia este că ‘în această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a Bisericii Ortodoxe și pe istoria Bisericii noastre, precum și pe însemnătatea dogmatică, și pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârși în România, în Biserica Catedrală a primei Mitropolii, Sfințirea Mirului, după rânduiala stabilită întru aceasta de Biserică, și după cum se face și la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista Biserica Ortodoxă a națiunii române’.

Actul sinodal a dus la recunoașterea autocefaliei

Raportul comisiei sinodale, socotit drept ‘capodoperă a genului’, a fost citit și aprobat în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 23 noiembrie 1882, iar în forma sa definitivă a fost intitulat ‘Act sinodal care cuprinde Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiunile ei cu Patriarhia de Constantinopol’. În februarie 1883, Ministerul de Externe al României trimitea acest document drept răspuns la scrisoarea patriarhală și sinodală din 10 iulie 1882, sub semnătura tuturor membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Pr. prof. Niculae Șerbănescu afirma că ‘acest cuprinzător act, prin felul cum înfățișa și fundamenta problemele puse în discuție, a avut rol de seamă în grăbirea încheierii cu succes pentru noi a disputei privitoare la formala recunoaștere a autocefaliei Bisericii Române’.(Articol publicat în Ziarul Lumina din data 25 martie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente