Acasă la Sfânta înțelepciunii

Mănăstirea Sfintei Ecaterina este fără nici o îndoială cea mai izolată așezare monahală din lume, fiind situată în peninsula Sinai, în mijlocul deșertului, la aproximativ 350 km de granița cu Israel și aproape 600 km de Cairo. „24 de mii de mile de nimic” a fost adesea descrierea peninsulei. Deși aparent uitat de lume, acest punct geografic adăpostește una dintre cele mai maiestuoase comori ale Ortodoxiei.

Zidurile mănăstirii se ridică solemn între munții ce o înconjoară. E o priveliște de vis. Și, deși par mărunte, comparativ cu măreția rocilor ciudat aruncate până spre înaltul cerului, zidurile cetății Sfintei Ecaterina domină desăvârșit tabloul, întregindu-i armonia.

Am visat ani de-a rândul să pun piciorul în Muntele Sinai. Când visul a fost pe punctul de a se împlini, m-am simțit ca prinsă într-un iureș. Cu greu și lupte a fost călătoria spre Sinai. S-a întâmplat în vara lui 2011. Mă aflam într-un pelerinaj pe cont propriu la Ierusalim, împreună cu câțiva prieteni. Mai întâi am fost copleșiți cu prețuri exorbitante în ceea ce privește transportul până la mănăstire. Varia între 150 și 200 de euro de persoană. Ni s-a mai pus în vedere și pericolul unei astfel de călătorii pe cont propriu. În toată dezarmarea, am refuzat să cred că nu voi avea șansa de a săruta moaștele Sfintei Ecaterina și a privi aievea icoana Mântuitorului – Blândul Judecător. A venit salvarea de la părintele Serafim Pașca, superiorul Așezământului românesc din Ieru-salim: „Știți engleză, mergeți cu transportul în comun, nu mai căutați excursii. Aveți binecuvântarea mea”.

Drumul spre Sinai

Câteva zile mai târziu s-a împlinit și am pornit cu un autocar în străbaterea celor 350 km până la Eilat, orașul de graniță cu Egiptul. În ajunul plecării, una dintre fetele din grup a făcut toxiinfecție alimentară.

S-a lăsat cu îngrijiri până spre dimineață, neștiind dacă vom găsi puterea fizică pentru o călătorie de 700 km. Să mai spun că aproape tot grupul nostru de șase persoane a fost pe punctul de a rămâne în deșertul Neghev? Ne-a păzit Sfânta Ecaterina. Era ora prânzului, mijlocul lunii august, în zonă semideșertică. N-am verificat nici un termometru, dar mi-a rămas imprimată căldura care ne-a izbit în Eilat. Aici am schimbat mijlocul de transport cu un autobuz local până în Taba, la graniță cu Egiptul. Am trecut cu emoție granița și filtrele iudaice, pentru a sări în sus de bucurie când am pus piciorul în Egipt. Aici ne așteptau mulți „Odah”. Aranjasem încă din Israel să fim așteptați în Taba de către un beduin cu un microbuz, care să ne ducă la mănăstire. Știam doar că îl cheamă Odah, iar beduinul – că vorbise cu Monica pentru transport. Când am întrebat unul dintre beduinii în așteptare de clienți, am făcut greșeala de a spune cine sunt și pe cine aștept. În câteva minute, toți erau Odah și, evident, mă așteptau.

Călătoria prin deșertul Sinaiului a fost mirifică. O șosea excelentă, străjuită de Marea Roșie și munți deșertici. Grămezi de bolovani. Pe întinderea a mai bine de 50 km am tot văzut stațiuni părăsite. Urme ale revoluției egiptene dezvăluiau colapsul turismului. Ferestre dispărute, palmieri uscați, clădiri dezafectate. Deșert uman. Văzând cum ne sclipesc ochii privind spre Marea Roșie, Odah ne-a invitat să ne scăldăm într-una dintre cele mai frumoase zone. Ne-am aruncat papucii și am tăbărât în mare. Zece minute a ținut bucuria, căci drumul era lung. S-au uscat hainele pe noi rapid și, cu toate acestea, n-am simțit deloc greul nădușelii. Parcă era o zi frumoasă de vară – nici prea cald, dar nici răcoare. În plin deșert.

Protectoratul Sfintei Ecaterina

După câteva ore de călătorie am intrat în Protectoratul Sfintei Ecaterina – declarat parc național al Egiptului -, o zonă de câțiva zeci de kilometri, care cuprinde printre altele mănăstirea, dar și orașul de beduini Sfânta Ecaterina. Au săltat inimile în noi la propriu. Poarta mănăstirii însă era închisă. Beduinul care era de pază ne-a vorbit dinăuntru: „Nu deschidem până la 4”, ceea ce era doar o oră de așteptat. Confuzia ne-a învăluit însă când Odah și-a sunat prietenul aflat în mănăstire. Aveam să primim informații cum că abia a doua zi, la 8 dimineața, vom putea intra pe poarta mănăstirii. În câteva secunde ne-a cuprins deznădejdea, noi trebuia să pornim înapoi spre Israel a doua zi, la 7 dimineața, pentru a prinde ultimul autocar spre Ierusalim, înainte de Sabat. Am speriat bietul beduin bătând cu pumnii în poarta solidă a mănăstirii. „Vrem să vorbim cu părintele Grigorie.” După multe insistențe, beduinul a deschis poarta și ne-a înmânat un telefon. Vocea caldă a părintelui ne-a asigurat că la 4 va începe Vecernia și că ne vom închina și la moaștele Sfintei Ecaterina. „Aveți unde dormi? Ați mâncat?” – ne-a cercetat părintele. Cum să te încrezi în cuvântul unui beduin? Mai târziu aveam să aflu că de fapt sunt angajați ai mănăstirii și că prin tradiție o păzesc.

Marea întâlnire

Au trecut cele 60 de minute de așteptare de parcă ar fi fost doar 6. La ora 4, când beduinul a deschis zâmbitor poarta, am alergat la propriu, uitând de greutatea rucsacurilor și că mi se rupseseră și sandalele. În biserică, răsfirați, erau câțiva părinți. O atmosferă caldă, de liniște. Am uitat cu totul de noi. Vecernia a zburat și ne-am dezmeticit abia când părintele Grigorie ne-a predat unui alt părinte bătrân. Vorbitor de engleză, părintele ne-a chemat să ne închinăm moaștelor Sfintei Ecaterina. Le-au scos din altar. Am făcut o plecăciune și am sărutat capul și apoi mâna sfintei. Una dintre fete a simțit o mireasmă nemaipomenită. Eu mărturisesc sincer că am fost atât de copleșită de întâlnirea cu sfânta, că n-am mai avut putere să înțeleg ce e cu mine. Cred că ni s-a descoperit fiecăruia după puterea noastră de înțelegere. Am primit fiecare în dar câte un inel, care s-a potrivit perfect pe degetele noastre. Mai primisem de la prieteni două inele de la sfânta, însă amândouă erau mari. Acum însă, deși părintele nu ne-a cercetat mâinile, ne-a oferit inele fix pe măsura fiecăruia dintre noi. E de știut că toți pelerinii primesc în dar un inel pe care e inscripționat însemnul sfintei și numele acesteia, în amintirea inelului primit de Mucenița Ecaterina de la Domnul Iisus Hristos. Toate inelele sunt ținute spre binecuvântare pe degetele moaștelor. Așadar, am primit darul chiar din mâna sfintei.

Comori

Uimirea a continuat, căci părintele ne-a dus să ne închinăm în Capela Rugului Aprins. Tradiția spune că altarul acesteia a fost ridicat peste rădăcinile rugului din care Domnul i-a vorbit lui Moise. Uimitor este că rugul crește din altar și iese afară prin acoperișul capelei, învăluindu-l. Aici se intră desculț, asemeni Proorocului Moise care și-a scos sandalele pășind pe pământul sfânt. Capela care datează din secolul al IV-lea are hramul Bunei Vestiri. În fiecare sâmbătă, Sfânta Liturghie se oficiază în capelă. Ne-am continuat drumul spre muzeul mănăstirii, care cuprinde nenumărate icoane și obiecte de cult, multe fiind cele mai vechi relicve ale Ortodoxiei. Din cele 2.000 de icoane aflate în patrimoniul mănăstirii, doar 150 sunt expuse, multe datând din secolele VI-X. Icoane siriene, georgiene, bizantine și chiar copte. Amprenta mâinii lui Mohammed atestă faptul că după rezidirea de către împăratul Iustinian, adică din secolul al VI-lea, mănăstirea nu a mai fost niciodată cucerită. Practic, prin acest document, Mohammed asigura protectoratul direct al așezământului.

Pentru mine însă, timpul s-a oprit parcă în loc atunci când m-am găsit înaintea icoanei Mântuitorului – Blândul Judecător. Cu un ochi judecând aspru și celălalt senin, plin de compasiune, chipul Domnului Iisus Hristos în această icoană inspiră o mare adâncime. Nu se știe cine a fost iconarul.

Ne-am plimbat apoi pașii pe aleile înguste ale mănăstirii, acolo pe unde cine știe câți cuvioși or fi călcat și pe unde o fi trecând cu secole în urmă însuși Sfântul Ioan Scărarul, iar mai spre zilele noastre, părintele Paisie Aghioritul. Băieții au fost cazați între zidurile mănăstirii, iar noi, fetele, am primit o cameră în clădirea de dinafară. Am mers apoi să ne închinăm la osuar. O clădire mică, de demisol, aflată în afara mănăstirii. Aici, smeriți, își odihnesc oasele călugării care de-a rândul veacurilor au viețuit în Sinai. Am cântat „Hristos a înviat” Sfântului Ștefan Sinaitul, aflat de secole în scaunul de spovedanie. Am fi rămas acolo. O mireasmă dulce, asemeni mierii, ne-a pătruns plămânii. A doua zi, mirosea până afară.

Am gustat apoi din hrana simplă a mănăstirii și ne-am odihnit vreo jumătate de oră, plănuind să mergem spre muntele Horeb. Am pornit la 5:30. În 10 minute, Domnul a stins lumina pe Sinai și soarele a asfințit brusc. Ne-am întors înapoi cu gândul că vom reveni să urcăm Muntele lui Moise. A doua zi, pe la 4, a început Utrenia. Porțile mănăstirii s-au deschis pentru noi, fetele, la 5:30 și am participat la Sfânta Liturghie în cea mai izolată mănăstire din lume. Dimineața, când soarele mângâia doar stâncile pustii ale munților, am băut cea mai bună cafea. Nu-mi amintesc gustul, însă mi se umple sufletul și astăzi când retrăiesc clipele de bucurie amestecate cu pace, exaltare, liniște. Mi-e cu neputință să descriu desăvârșit în cuvinte. Ne-am luat rămas-bun de la părinți și am urcat în microbuz. Extrem de punctual, Odah aștepta. La ora 7 fix ne-am reînceput călătoria prin deșertul Sinaiului. După 700 km ne găseam iar în Ierusalim. (Articol realizat de Monica Dumitrescu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 25 noiembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente