„Academia Rurală de Folclor și Teatru” de la Șipote, județul Iași

‘Academia Rurală de Folclor și Teatru’ de la Șipote este un proiect inedit în peisajul educațional actual din România, inspirat după mișcarea cultural-economică de la Ungureni, care a funcționat, timp de două decenii, în perioada interbelică, într-o zonă în care sărăcia, analfabetismul, bolile sociale și alcoolismul făceau ravagii, informează „Ziarul Lumina”, Ediția de Moldova. ‘Am convingerea că acest proiect va scoate comuna noastră din adormirea în care se află de vreo 40 de ani’, spune primarul comunei Șipote, Constantin Coțofanu, unul dintre principalii susținători ai înființării Academiei.

‘Principala hibă a Jijiei, nostalgia ei dintotdeauna, este faptul că nu oglindește nici o așezare umană mai răsărită. Sau mai floarea soarelui. Un destin ingrat a făcut-o să supurească, de la izvoare până la vărsare, doar prin/printre localități care n-au avut șansa de a-și schimba condiția, de a trece de la sat la oraș. Nici chiar în Epoca de Aur, când atâtea râuri meschine au devenit fluvii și atâtea sate obscure s-au urbanizat, Jijia n-a căpătat o nouă calitate. Cum să nu fii Jijie de supărare, când unui afluent de-al tău, precum Bahluiul, i se face favoarea de a se înalța pe malurile lui ditamai capitala culturală a țării, iar ție, apă longilină, abia dacă ți se pun la gât niște mărgele de chirpici!’, descria, cu mult umor, ‘situația’ din Valea Jijiei, poetul, eseistul și publicistul ieșean Nicolae Turtureanu, într-una dintre tabletele sale.

Pe Valea Jijiei am pornit și noi, pe drumul ce leagă Iașul de Botoșani, trecând prin sate sărăcăcioase, dar fudule, ce își etalează la șosea casele ‘âtalienești’, proaspăt izolate termic și vopsite în culori țipătoare, răsărite printre ‘vecinele’ pe care vremurile au brăzdat șanțuri adânci în pereții din lemn și chirpici. Am pornit pe drumuri care te îndemnau să nu te grăbești, printre gropile astupate, cu ani în urmă, cu fonduri europene, dar cu ‘metodă românească’. Motivul pentru care am lăsat în urmă gălăgia orașului a fost curiozitatea de a-i întâlni pe inițiatorii unui proiect, care a stârnit, printre localnicii din zonă, râsete și entuziasm, deopotrivă.

Râsete, pentru că numele proiectului, ‘Academia Rurală de Folclor și Teatru de la Șipote’, a părut multora ‘prea pompos și plin de emfază’ pentru ‘peticeala vremurilor’. Entuziasm, pentru că inițiatorii acestei idei de redeșteptare a interesului pentru tradiții îl consideră o metaforă inspirată de școlile țărănești din perioada interbelică, îndeosebi de ‘Universitatea Populară de la Ungureni’.

‘Nu poți să clădești un lucru cu adevărat trainic fără suflet’

Prima întâlnire am avut-o cu primarul comunei Șipote, Constantin Coțofanu, un om umblat prin lume, care a înțeles că nu doar de drumuri asfaltate, apă și canalizare au nevoie cei pe care îi reprezintă, pentru a deveni o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

‘Am convingerea că această academie va scoate comuna noastră din adormirea în care se află de vreo 40 de ani. Din punct de vedere economic, noi am reușit, încetul cu încetul, să facem pași în direcția cea bună, anul trecut fiind prima comună pe județ la accesarea de fonduri europene. Dar nu poți să clădești un lucru cu adevărat trainic fără suflet. Iar suflet, pentru mine, înseamnă cultură, tradiții și mândria că aparținem acestor locuri’, spune Constantin Coțofanu.

Convingerea că bogăția unei comunități este dată, în primul rând, de tezaurul ei spiritual, l-a făcut pe edilul din Șipote să considere ‘Academia Rurală de Folclor și Teatru’ drept ‘prioritatea numărul unu’ a Primăriei și să asigure toată susținerea necesară pentru acest proiect, care, deși a fost gândit acum mai bine de cinci ani, a fost considerat, în cel mai fericit caz, drept o ‘fantasmagonie’ de către alți edili.

Astfel, Academia s-a înființat printr-o hotărâre de Consiliu Local, a primit sediu în Căminul cultural recent renovat al comunei, o bază materială și promisiunea că, pe parcursul derulării proiectului, se va asigura tot ceea ce va fi necesar unei bune funcționări.

Academia, pe departamente

Un alt om de bază în proiectul ‘academiei’ de la Șipote este Monica Babă, bibliotecar al comunei, care duce, de ani buni, o muncă de scoatere la suprafață a bogățiilor spirituale ale zonei. Alături de profesori de la școlile ce aparțin de Șipote și de alți oameni inimoși, Monica Babă adună obiecte vechi care exprimă cultura și civilizația zonei și pe care și-a propus să le expună într-un muzeu al comunei, culege folclor, adună materiale necesare pentru întocmirea unei monografii a comunei și editează, de trei ani, un ziar destinat locuitorilor din Șipote.

‘Proiectul acestei ‘academii rurale’ s-a pliat foarte bine pe munca noastră, oferindu-ne susținerea de care avem nevoie și posibilitatea de a trece de la munca ‘de arhive’, la cea de valorizare a bogățiilor zonei. În cadrul Academiei, noi am gândit mai multe departamente, care să acopere aria noastră de interes. Astfel, avem un departament de etnografie și folclor, unde copiii culeg de la bătrânii satului cântece vechi, specifice zonei noastre, și învață să le interpreteze; un cerc de dansuri populare, în care, la fel, se învață în special dansurile specifice locului; un departament de vestimentație tradițională, unde toți cei interesați pot învăța de la bătrânii noștri cum se coase un costum popular sau cum se realizează alte obiecte de vestimentație sau de uz casnic; un departament de spectacole, pentru că tot ceea ce învățăm trebuie să prezentăm comunității în zilele de sărbătoare și, nu în ultimul rând, un departament care se va ocupa cu redactarea monografiei comunei noastre’, explică bibliotecarul din Șipote.

Alături de ‘omul de la arhive’, un alt susținător activ al Academiei este și Ligia Melinte, președinte al Asociației Române a Tinerilor Artiști (ARTA), care spune că, în calitate de fiică a comunei din Valea Jijiei, are o datorie morală față de acest proiect. ‘Noi avem o multitudine de bogății a căror valoare nu o conștientizăm. Ca să dau doar câteva exemple, căiuții de la Șipote, împletiturile de nuiele, produsele de cojocărie sau covoarele țesute tradițional pot deveni mărci înregistrate ale comunei noastre. Am dus astfel de produse la festivaluri de profil organizate în țară sau străinătate și s-au bucurat de un foarte mare succes. De aceea, ne-am propus organizarea, alături de meșteri populari din această zonă, unor tabere de creație în care copiii și toți cei interesați să învețe să realizeze astfel de produse tradiționale și de artizanat, pe care să le prezentăm apoi publicului și, de ce nu, să le oferim spre vânzare, iar banii obținuți să-i reinvestim în activitatea noastră. Este un lucru absolut realizabil și îmi doresc ca activitatea acestei academii rurale să fie un proiect mesaj, din care și alte localități, în special din zone defavorizate, să învețe să redescopere și să-și promoveze specificul tradițional’, spune președintele asociației ARTA.

‘Copiii și tinerii sunt epicentrul demersului nostru’

‘Părintele’ ‘Academiei Rurale de Folclor și Teatru’ de la Șipote este profesorul Alexandru Dumitra, cel care a înființat, în 1995, și teatrul ‘O mie și una de… măști’, un experiment unic în țară în arta spectacolului pentru copii, jucat de copii, apreciat de reputați specialiști în teatrologie.

Oltean prin naștere și moldovean ‘după ‘domiciliu’, profesorul Dumitra a propus, inițial, înființarea unei astfel de academii în Vlădeni, comună vecină cu Șipote, unde locuiește și își desfășoară activitatea de mai bine de 40 de ani. ‘Propunerea a fost foarte bine primită, în sensul că s-a râs neîntrerupt cinci zile și cred că se mai râde și astăzi de ideea mea. ‘Ia uite de unde vrea să scoată Dumitra academicieni?!’, a fost argumentul care a stârnit cel mai mare amuzament. Ei n-au înțeles, însă, că denumirea aceasta, de ‘academie’, este o metaforă inspirată de modelul universităților populare din perioada interbelică și nu reprezintă altceva decât o încercare de cercetare și valorizare a componentelor sociale și istorice definitorii pentru zona noastră’, spune Alexandru Dumitra.

În viziunea inițiatorului acestui proiect inedit, Academia Rurală de la Șipote își propune, în primul rând, trezirea și cultivarea în rândul copiilor și tinerilor a interesului față de tradiții și de componentele sale creatoare: artă populară, literatură, muzică, spectacol etc.. ‘Copiii și tinerii sunt epicentrul demersului nostru, pentru că ei vor fi viitorii mesageri ai culturii și civilizației din această zonă’, crede profesorul din Vlădeni.

La cei mai bine de 70 de ani pe care îi are, Alexandru Dumitra nu se mărginește la rolul de ‘teoretician’, ci își investește întreaga energie în proiecte despre care crede că au puterea să depășească calificativul de ‘mulțumitor’. ‘Lucrez de o viață cu copiii și am obținut cu ei rezultate care au contrazis orice așteptări. Vă dau un singur exemplu: procentul de promovabilitate la ultima sesiune a examenului de bacalaureat în Vlădeni a fost zero. Nu doi la sută, nici unu la sută, ci zero! În același timp, copii care locuiesc tot în Vlădeni, mulți dintre ei proveniți din familii modeste și fără valențe deosebite la învățătură, obțin, an de an, premiul întâi la festivalurile naționale de teatru pentru copii și sunt lăudați și apreciați, în țară și în străinătate, de profesori și teatrologi renumiți’, spune, mândru, directorul, regizorul, sunetistul, costumierul (și tot ce mai este nevoie) de la teatrul ‘O mie și una de măști’, care îi îmbracă pe micii actori în costume făcute din haine cumpărate ‘la kilogram’, se ceartă cu autoritățile pentru a obține banii necesari deplasării la festivalurile naționale și se căciulește, an de an, pentru o tabără la munte sau la mare, care să răsplătească premiile obținute după sutele de ore de repetiții ale copiilor.

Dar, pe lângă zestrea de premii întâi câștigate la festivalurile de profil, cea mai de succes poveste a teatrului din Vlădeni rămâne tânăra Alina Scarlat, provenită dintr-o familie foarte modestă din comuna ieșeană, ajunsă, în prezent, doctorand la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris. Alina și-a uimit profesorii de la Universitatea din Strasbourg, unde a făcut, înainte de a fi acceptată la doctorat, un master în teatrologie și antropologie teatrală, cu povestea teatrului pentru copii din Vlădeni, iar lucrarea sa de disertație, care a tratat tocmai acest subiect, al artei făcute cu mijloace mai mult decât modeste, a primit cel mai bun punctaj.

Curtea domnească de la Șipote

Când vorbesc de tradiție, oamenii din Șipote amintesc de o existență de peste cinci sute de ani a localității, a cărei biserică a fost construită de hatmanul Luca Arbure, în 1507. ‘Tinerii poate nu știu aceste lucruri sau poate cred că numele comunei noastre nu poate fi legat de nimic deosebit. Dar ar trebui să fie mândri de faptul că biserica noastră, monument istoric, a fost ctitorită de portarul Sucevei, Luca Arbure, care avea și o moșie aici. În Șipote a fost chiar și o curte domnească, în vremea voievodului Petru Rareș, și tot în comuna noastră s-au născut oameni a căror activitate a marcat cultura românească, precum medicul și academicianul Vasile Mârza’, spune preotul paroh din comuna ieșeană, Aurel Lunic.

Universitatea Populară înființată în 1935 la Ungureni a funcționat timp de două decenii

Privită ca o alternativă la un sistem de învățământ deficitar și la kitch-ul care începe să-și pună amprenta, din ce în ce mai accentuat, și pe tradiționalista lume a satului, ideea proiectului de la Șipote este susținută și de reputatul specialist în științe ale educației Adrian Neculau, prof. dr. univ. la catedra de Psihologie a Universității ‘Al. I. Cuza’, din Iași. ‘Există un decalaj, pe care nu-l putem contesta, între învățământul urban și cel rural, dar, în același timp, sunt și multe inițiative lăudabile în această zonă rurală, în care bunul simț și inteligența țărănească formează o materie primă cu care se pot realiza încă lucruri deosebite. În privința acțiunii de la Șipote, mai mult decât proiectul intelectual în sine contează implicarea afectivă, angajamentul. Este o muncă grea, de durată, în care trebuie să capeți încrederea celor cărora te adresezi, să capeți vizibilitate și, nu în ultimul rând, sprijinul material necesar. Dar întotdeauna se găsesc oameni dispuși să ajute, dacă știi unde să îi cauți’, este de părere profesorul Neculau, al cărui unchi, Eugen Neculau, este cel care a înființat Universitatea Populară de la Ungureni (județul Botoșani) în 1935.

Universitatea de la Ungureni era, în fapt, o școală pentru săteni, la programul căreia aceștia participau cu un deosebit interes și implicare, pentru că a fost gândită ca o școală a satului, cu oameni ai satului. ‘Mișcarea cultural-economică de la Ungureni a fost una de durată, funcționând timp de două decenii și devenind apoi obiect al atenției cercetătorilor, pentru că s-a manifestat și a dat rezultate într-o zonă în care sărăcia, analfabetismul, bolile sociale, alcoolismul făceau ravagii. Programul Universității cuprindea două cicluri: unul cultural, de la 1 octombrie la 1 aprilie, și unul economic, de la 1 aprilie la 1 octombrie. Programele de școlarizare vizau educația civică, socială, morală și religioasă, intelectuală și economică a adultului din mediul rural, urmărind, deopotrivă, disciplina socială, cât și atașamentul față de patrie și neam. Iar ca amănunt, cine se angaja în acțiuni politice era exclus din universitate. De fapt, acesta a și fost motivul pentru care conducerea Universității Populare de la Ungureni, reprezentată de adunarea generală, a decis, după venirea comuniștilor la putere, autodizolvarea, pentru a nu deveni o agentură a ideologiei de partid’, povestește profesorul Adrian Neculau direcțiile de acțiune și, mai apoi, finalul proiectului Universității de la Ungureni.

Comentarii Facebook


Știri recente