A fi uman înseamnă a fi la măsura lui Hristos

Prin venirea Sa, Hristos a arătat importanța și valoarea vieții omului. A vieții așa cum este ea, cu bucurii, cu dureri, cu necazuri, în cele din urmă cu moarte. Fiul lui Dumnezeu a suferit până la moarte nu pentru ca noi să fim scutiți de suferință, ci pentru ca suferința noastră să fie ca și a Lui, una răscumpărătoare, mântuitoare. Părintele John Behr, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Vladimir” din New York, renumit patrolog cunoscut cititorilor români prin câteva cărți care au fost traduse la noi, a vizitat la sfârșitul lunii februarie România, conferențiind la facultățile de teologie ortodoxă din București și Iași. În interviul acordat ne vorbește despre scopul vieții și sensul morții în creștinism.

Ați spus în conferința susținută la București că fiecare dintre noi trebuie să devină om. Aceasta înseamnă că nu suntem încă?

În timpul studiilor mele asupra Părinților Bisericii primare, am fost cu adevărat uimit pentru felul cum cineva ca Sfântul Ignatie Teoforul putea să spună că nu a devenit încă om sau că „voi deveni om prin martiriul meu”. Este un limbaj dramatic. Și iată că el nu este un teolog sistematic, el este un episcop, un om în vârstă purtat de la Antiohia la Roma pentru a fi martirizat. Nu avea cărți cu el, nu era în liniște sau în confort, dar a scris cu mâna lui că va deveni om. El vorbea despre viața lui și despre martiriul care se apropia. Cuvintele „voi deveni om” arată că el știa clar despre ce vorbește. Nu sunt cuvinte pe care și le-a pregătit dinainte sau le-a gândit dinainte, ci este un fel de a gândi care reprezintă creștinătatea cunoscută și trăită de el. Este o viziune foarte coerentă și arată că noi devenim oameni deplini numai când trăim la măsura lui Hristos. Dar nu înainte de asta.

„Lucrarea lui Dumnezeu este să modeleze ființa umană”

Am fost uimit de legătura dintre primul capitol al cărții Facerii și episodul răstignirii din Evanghelia după Ioan, când Pilat spune „Iată omul!”, iar Hristos: „Săvârșitu-s-a”. Dacă mergem la capitolul I de la Facere, singurul lucru despre care se spune că a fost făcut de Însuși Dumnezeu este omul, Adam. Omul este ceea ce Dumnezeu face, lucrarea Lui specifică. Toate celelalte lucruri sunt chemate la existență. Aceste realități sunt semnalate în mod repetat în literatura liturgică. Aproape fiecare ecfonis se încheie numindu-L pe Dumnezeu iubitor de oameni, filanthropos. Noi înțelegem acest cuvânt, filanthropos, foarte larg, cum că Dumnezeu iubește omenirea într-un mod sentimentalist, social chiar. Dar această expresie spune că „Dumnezeu iubește pe om”, cu alte cuvinte: „asta este ceea ce El face”, sau „ăsta este lucrul pe care Dumnezeu zice că îl face”. Sfântul Irineu merge un pas mai înainte. În episodul vindecării omului orb din Evanghelia după Ioan, capitolul 9, Iisus scuipă în pământ și face tină din scuipat, și cu tină îi unge orbului ochii. Sfântul Irineu a spus că felul în care Hristos l-a vindecat pe orb, care era astfel de la nașterea sa, este asemănător cu modul în care Dumnezeu l-a creat pe om la început. Este același model. Irineu evidențiază că în Evanghelia după Ioan se spune că această minune s-a făcut ca să se arate lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu în acest episod este luarea pământului și ungerea ochilor orbului spre vindecarea lui. Sfântul Irineu concluzionează: „lucrarea lui Dumnezeu este să modeleze ființa umană”. Asta este ceea ce Dumnezeu face, și asta ne face și nouă, acum și aici. Asta înseamnă că a fi uman înseamnă a fi la statura lui Hristos. Și Hristos ne arată cum să fim la fel ca El. El își pune viața pentru oameni.

De ce în Sfânta Scriptură slava lui Hristos este legată de moartea Sa de bunăvoie?

Este foarte important să ne aducem aminte că, în primele secole, Răstignirea Domnului nu era sărbătorită separat de Înviere. Acum, după 1.500 ani de dezvoltare liturgică, sărbătorim Răstignirea într-o zi și Învierea în altă zi. Noi le-am împărțit, și acest lucru nu s-a întâmplat de la sfârșitul secolului IV, după Constantin cel Mare, după creștinarea imperiului. La început era doar o mare sărbătoare, Paștele, și noi, deși am împărțit-o din punct de vedere liturgic, considerăm Răstignirea și Învierea ca fiind Paștele. În Duminica Paștelui cântăm „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând”. Felul în care a biruit moartea a fost că s-a predat de bunăvoie spre moarte și a înviat. Dacă ar fi să folosim o imagine, Paștele este ca o lumină albă pură. Pentru a aprecia și mai mult lumina albă, trebuie să o trecem printr-o prismă pentru a obține fiecare culoare, spectrul luminii, și atunci te poți bucura de fiecare culoare în parte, dar trebuie să îți aduci aminte că ele sunt toate împreună, că ele aparțin unei unități în chip absolut. Împărțirea este pentru beneficiul nostru, dar ele sunt unite. Răstignirea și Învierea aparțin una alteia, sunt împreună. Hristos a biruit moartea. A călcat moartea cu moartea Lui. Prin coborârea Lui de bunăvoie și mergerea de bunăvoie spre moarte, prin acceptarea tuturor păcatelor noastre și a condiției noastre, El arată că este mai puternic decât moartea care nu Îl poate ține. Prin moartea Lui a biruit moartea. Acest lucru este foarte important pentru că moartea este singurul lucru pe care îl avem în comun toți oamenii, și o realitate sigură. Nu este nici o îndoială. Dar acum, prin Hristos, ni se arată că, folosindu-ne de moartea noastră, putem să intrăm în viață. Prin moartea voluntară în Taina Botezului am devenit creștini. Mor pentru această lume, mă lepăd de satana și de puterile lui și voi lua Crucea și voi trăi conform Crucii. Asta facem când devenim creștini. Murim în mod voluntar. Este absolut necesar ca moartea și învierea să fie văzute împreună, pentru că sunt calea intrării noastre în taina lui Dumnezeu.

Moartea, primul și ultimul dușman

Cum putem înțelege moartea și mântuirea din moarte?

Foarte ușor vorbim despre creație, despre căderea oamenilor în păcat, dar în mod real nu putem vorbi despre cădere până când nu-L cunoaștem pe Hristos. Pavel, de exemplu, era un evreu din primul secol. Credea el că are nevoie de mântuire? Nu. El spunea că este drept pentru că el respecta Legea. El nu credea că trebuie să fie salvat. Apoi îl întâlnește pe Hristos pe drumul spre Damasc și acum el privește înapoi și spune: „Adam a păcătuit, moartea a venit în lume, Hristos este drept și viața a venit în lume”. De la el înțelegem această tipologie: Adam cel vechi a păcătuit și moartea a intrat în lumea întreagă, iar Hristos este Cel drept, și prin El moartea a fost biruită și viața a intrat în lume. Începutul acestei perspective teologice este Persoana lui Hristos, ceea ce înseamnă că soluția vine prima și apoi descoperim problema. Nu începem cu problema și încercăm apoi să-L găsim pe Hristos. Începem cu soluția, care este Hristos, și atunci înțelegem și problema. Soluția este că Hristos a distrus moartea prin moarte. De abia acum înțelegem că moartea este o problemă. Numai în lumina lui Hristos descoperim că moartea era adevărata problemă, și ea nu poate fi depășită decât prin moarte. Hristos nu este planul doi al lui Dumnezeu. El este de la început, El este de la întemeierea lumii. Realizăm că tot ceea ce Hristos ne arată este iubire, este iubirea lui Dumnezeu, și pentru asta am fost meniți de la început. Am preferat însă să trăim exclusiv pentru noi, nu pentru cei din jurul nostru.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina de Duminică din data de 10 martie 2013, apărut sub semnătura lui Marius Nedelcu)

Comentarii Facebook


Știri recente