85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie

Anul 2010 marchează 85 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române și 125 de ani de la recunoașterea formală a autocefaliei sale. Aceste evenimente sunt prilej deosebit de a rememora momentele cele mai importante din drumul Bisericii noastre spre autocefalie și rangul de Patriarhie. În Biserica Ortodoxă, expresia maximă a autocefaliei o reprezintă organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci când o Biserică autocefală devine Biserica majoritară a unui neam, respectiva Biserică este ridicată la rangul de Patriarhie, iar întâistătătorul său este proclamat patriarh (din grecescul, compus din patrie și – primul).

Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se definește ca o comuniune de Biserici locale, autocefale și autonome, ce păstrează o interdependență dogmatică, canonică și de cult. O Biserică autonomă este acea Biserică locală care beneficiază de o independență administrativă în raport cu Biserica sa Mamă. Mai precis, autonomia bisericească reprezintă capacitatea unei Biserici locale de a-și reglementa problemele potrivit legilor proprii (cuvântul autonom provine din grecescul, este un derivat din – de sine, propriu și – lege), păstrând totodată unitatea dogmatică, canonică și de cult cu Ortodoxia universală. Altfel spus, în Biserica Ortodoxă, autonomia bisericească reprezintă un sistem canonic ce reglementează raportul dintre o Biserică locală și Biserica sa Mamă. Este un raport de comuniune și, în același timp, de independență administrativă.

Autocefalia (din grecescul, compus din – de sine, propriu și – cap) reprezintă în limbajul bisericesc ortodox statutul canonic al unei Biserici locale ce se bucură de o autonomie bisericească maximă și de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe întâistătătorul respectivei Biserici fără intervenția nici unei autorități externe. O Biserică autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă.

În Ortodoxie, Bisericile locale autocefale sunt Biserici surori, egale între ele și libere unele în raport cu celelalte în ceea ce privește organizarea vieții bisericești. Din punct de vedere administrativ, Bisericile locale autocefale se diferențiază totuși prin modul în care sunt organizate ca arhiepiscopii, mitropolii sau patriarhii.

Biserica Ortodoxă Română în drumul său spre autocefalie

De origine apostolică, Biserica Ortodoxă Română s-a născut din predica Sfântului Apostol Andrei în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, în vechia provincie romană Scythia Minor, astăzi Dobrogea. Organizată mai întâi ca arhiepiscopie autocefală cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat rapid pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în secolul al XIV-lea, în cele două principate românești suverane, Moldova și }ara Românească, existau deja două mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefală din 1401) și Mitropolia Ungrovlahiei (autocefală din 1359).

Ca urmare firească a unificării celor două principate românești și a creării „României” în anul 1859, cele două mitropolii ortodoxe românești s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu reședința la București. În acest context, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a abordat direct problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul deschiderii sesiunii anului 1863-1864 a Adunării Elective a României (din 3 noiembrie 1863). La începutul anului următor, guvernul său a elaborat un proiect de lege în care, în articolul 2, se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este independentă de orice Biserică (autocefală); ea se va administra de Chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliți și de mai mulți episcopi”.

Toate eforturile lui Al. I. Cuza, precum și ale clerului Bisericii Ortodoxe Române, de a oficializa autocefalia Ortodoxiei românești s-au izbit de opoziția dură a Patriarhului de Constantinopol, Sofronie al III-lea (1863-1866), nemulțumit, mai ales, de secularizarea averilor mânăstirești închinate Locurilor Sfinte (datorită secularizării, Patriarhia Constantinopolului a pierdut venituri imense pe care le obținea de la mânăstirile românești închinate). În pofida acestei puternice opoziții, domnitorul român a promulgat la 3 decembrie 1864 Decretul organic pentru înființarea unei autorități centrale pentru afacerile religiei române (Decretul 1703) în care se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizația și disciplina” (art. 1) și că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului” (art. 3).

După aproape două decenii de tratative cu Patriarhia de Constantinopol, la 20 aprilie 1885, mitropolitul primat al României, Calinic Miclescu (1875-1886), în numele Sfântului Sinod, a trimis o scrisoare prin Ministerul Cultelor patriarhului de Constantinopol, Ioachim al IV-lea (1884-1886), prin care îi cerea, în mod formal, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În aceeași zi, Dimitrie A. Sturdza, ministru al cultelor, a trimis o scrisoare patriarhului Ioachim al IV-lea, în numele Ministerului Cultelor, în care cerea de asemenea recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru a putea răspunde acestei solicitări, patriarhul Ioachim al IV-lea, în ziua de 25 aprilie 1885, a convocat Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol, care după ce a luat act de scrisorile amintite a hotărât să recunoască formal autocefalia Biseicii Ortodoxe Române. În aceeași zi a fost semnat și Tomosul sinodal și patriarhal de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, ce a fost trimis la București prin Gheorghe Ghica, reprezentantul țării noastre la Istanbul.

Astfel, după mai mult de două decenii de tratative cu Patriarhia Constantino-polului și în pofida faptului că era vorba despre o Biserică creată prin unificarea a două mitropolii autocefale, deci de facto și de iure autocefală, Biserica Ortodoxă Română reușea abia în 25 aprilie 1885 să obțină recunoașterea formală a autocefaliei sale. Ca urmare a acestei recunoașteri formale, din Biserică-fiică, Biserica Ortodoxă Română a devenit oficial Biserică-soră cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale.

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie

După Primul Război Mondial, România și-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania) aflate până atunci sub stăpâniri străine, formând astfel România Mare (1 Decembrie 1918). În mod spontan și firesc, ortodocșii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reușindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei românești. Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a crescut foarte mult în sânul Ortodoxiei și în relațiile ei cu celelalte Biserici creștine din lume.

Ca o consecință firească a acestei evoluții a apărut și ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susținere în întreaga societate românească. Astfel, în 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publica un articol intitulat „Necesitatea înființării patriarhatului” în care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi înălțată la rang de Patriarhie. În aceeași perioadă, Alexandru Lepădatu, ministru al cultelor, publica articolul „Înființarea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română”, în care sublinia prestigiul moral, cultural și material câștigat de Biserica noastră în cadrul Ortodoxiei. În ședința din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din Cernăuți a adoptat un memoriu în care susținea ideea înființării Patriarhiei Române și l-a înaintat mitropolitului primat pentru a-l prezenta Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cu aceeași convingere, în 11 decembrie 1924, Preasfințitul părinte Dionisie, episcop-vicar al Eparhiei Chișinăului, îi adresa mitropolitului primat Miron Cristea o scrisoare în care spunea că, „după ce poporul nostru, condus de Sfânta Biserică, a trecut prin atâtea greutăți și a ajuns în sfârșit la întregirea firească, adunând într-un mănunchi toate ținuturile locuite de români, după ce Bisericile autocefale: Transilvăneană, Bucovineană, precum și cea Basarabeană, s-au unit într-un trup, nu mai poate fi discuție despre ridicarea Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei la înălțimea de Patriarhie și a face pe capul ei Arhiepiscop al Bucureștilor și Patriarh a toată România”. Este clar, deci, că inițiativa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a aparținut deopotrivă credincioșilor și clericilor, Bisericii și statului român.

Pentru a da glas tuturor acestor inițiative, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Moldovei și Sucevei, Pimen Georgescu (1909-1934), a făcut oficial propunerea ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul Mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e și președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române cu reședința la București”. Alături de mitropolitul Pimen, această propunere a mai fost semnată și de: Nectarie, mitropolitul Bucovinei, Gurie, arhiepiscopul Basarabiei, Lucian, episcopul Romanului, Roman, episcopul Oradiei Mari, Nicolae, episcopul Clujului, și Ilarie, episcopul Constanței.

Această propunere a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi analizată în cadrul sesiunii sale de toamnă din anul 1924. Prorogată pentru data de 4 decembrie 1924, această sesiune și-a reluat lucrările abia la 4 februarie 1925. Din cauza absenței Înaltpreasfințitului Pimen, mitropolitul Moldovei și Sucevei (atunci bolnav de gripă), pro-punerea a fost prezentată plenului Sfântului Sinod de către Înaltpreasfințitul Nectarie Cotlarciuc (1924-1935), mitropolitul Bucovinei.

Propunerea a fost primită „cu multă însuflețire” de către si-nodali, care au trecut imediat la dezbateri pentru a stabili detaliile procesului de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Primul ierarh care a luat cuvântul a fost arhiepiscopul Gurie, care, după ce a salutat „cu toată inima și cu tot sufletul această propunere istorică”, a invocat canonul 34 apostolic ca fundament al acestei ridicări în rang. Au urmat episcopul Lucian al Romanului, care a citit memoriul Consiliului Facultății de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, și Episcopul Dionisie, care și-a prezentat scrisoarea sa din 11 decembrie 1924.

Mitropolitul Ungrovlahiei, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

La această ședință istorică a Sfântului Sinod a fost invitat și ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, care, în numele Guvernului României, a dat citire unui memorabil expozeu, în care se preciza: „Capul ierarhic al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Ungrovlahiei, are sub autoritatea sa morală, ca președinte al Sfântului Sinod, trei mitropolii cu individualitate istorică bine determinată și o arhiepiscopie de însemnătatea unei adevărate mitropolii și 13 eparhii sufragane. În această situație, el nu mai poate fi decât ceea ce reclamă importanța excepțională a faptului acestuia și istoria celorlalte Biserici Ortodoxe cu organizare națională: Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. {i întrucât nici sub raport istoric și nici sub raport canonic nu se poate invoca vreun impediment serios împotriva unei asemenea înălțări în rang a capului Bisericii noastre naționale, aceasta, în pu-terea autocefaliei sale, și Statul, în virtutea suveranității sale, sunt de acord a aprecia că ridicarea Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, e o necesitate a noii organizări bisericești, reclamată de situația Bisericii noastre înăuntrul Statului român și de situația acestuia între celelalte state ortodoxe, ca unul ce are, cu excepția Rusiei, cel mai mare număr de credincioși ortodocși”.

După această adevărată pledoarie a ministrului cultelor, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului (1921-1938) a dat citire Actului de înființare a Patriarhatului românesc, ce sintetiza toate elementele necesare ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

4 februarie 1925, data de naștere a Patriarhiei Române

La sfârșitul acestei ședințe din ziua de 4 februarie 1925, ca urmare a expunerilor de motive și a dezbaterilor din plen, Sfântul Sinod „în unanimitate și cu însuflețire” a hotărât înființarea Patriarhiei Române și ridicarea arhiepiscopului și mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În aceeași hotărâre se preciza și faptul că Înaltpreasfințitul părinte arhiepiscop și mitropolit al Ungrovlahiei, Miron Cristea, era ridicat la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

După adoptarea acestei istorice hotărâri, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a ținut un discurs în care, după ce a afirmat că „factorul bisericesc legal și competent a ridicat Biserica noastră la rangul de Patriarhat”, a încercat să traseze un succint program de lucru ce cuprindea patru puncte. Primul era acela „de a trimite cât mai mulți tineri teologi la studii în toate centrele mari de cultură apusene și răsăritene” pentru a contribui la ridicarea prestigiului Bisericii noastre. Cel de-al doilea făcea referire la învățământul teologic superior românesc, în special la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, ce trebuia reorganizată pentru a putea deveni „un Institut de temeinică cultură teologică ortodoxă, nu numai pentru trebuințele noastre proprii, ci să atragă tineret din toată Ortodoxia”. Al treilea punct din program făcea referire la înființarea unei „Academii de muzică bisericească, în care să se studieze temeinic și de oameni deplin pregătiți mu-zica noastră bisericească, cea atât de frumoasă și care a mângâiat atâtea veacuri sufletul poporului nostru”. Ultimul punct din program sublinia necesitatea construirii „unei mărețe catedrale a mântuirii neamului, ca semn exterior al Patriarhatului”.

Regele Ferdinand a promulgat „Legea pentru ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun patriarhal” pe 25 februarie 1925

În data de 7 februarie 1925, această hotărâre a Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a fost comunicată Ministerului Cultelor, cu rugămintea de a dispune întocmirea unui proiect de lege prin care statul român să dea o formă juridică acestei decizii istorice. Pentru a da curs acestei solicitări, Guvernul României a elaborat un „Proiect de lege pentru ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun patriarhal”, și l-a prezentat celor două camere ale Parlamentului României spre aprobare. În Senat, proiectul a fost prezentat în ziua de 12 februarie 1925 de către ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, fiind aprobat cu 89 de voturi (două împotrivă). La Camera Deputaților, acest proiect legislativ a fost prezentat de deputatul Petru Gârboviceanu și a fost primit cu unanimitate de voturi (156 în total). Luând act de adoptarea acestei legi de către Parlament, regele Ferdinand I (1914-1927) avea să o promulge în data de 25 februarie 1925.

În același timp, Sfântul Sinod, printr-o scrisoare irenică, datată 12 martie 1925, a informat și celelalte Biserici Ortodoxe surori despre această istorică hotărâre de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. În finalul acestei scrisori, întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, își exprima speranța că „toți se vor bucura de această sporire în putere și însemnătate a surorii lor române, trimițându-i cu drag frățească îmbrățișare și binecuvântare, recunoscând și apreciind în noua sa calitate pe Patriarhul României ca un frate gata a lucra – precum pentru Biserica Română – așa și pentru progresul și întărirea Ortodoxismului pretutindeni”.

În luna mai a anului 1925, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Din cauza vicisitudinilor politice, patriarhul Constantinopolului, Constantin VI (1924-1925), a fost nevoit să se retragă din scaun și nu a mai putut convoca Sfântul Sinod pentru a răspunde acestei scrisori. În luna iulie a a-nului 1925, este întronizat ca patriarh al Constantinopolului Vasile al III-lea (1925-1929), care, luând în considerare hotărârea Bisericii Ortodoxe Române, prin tomosul cu nr. 1579 din30 iulie 1925, a recunoscut ridicarea ei la rangul de Patriarhie. Au urmat mai apoi scrisori de la celelalte Biserici Ortodoxe surori prin care acestea recunoșteau hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și îl felicitau pe Miron Cristea, în noua sa calitate de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Întronizarea primului patriarh al României

Proclamarea și întronizarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, deși programată pentru primăvara anului 1925, a fost amânată, din cauza problemelor de sănătate ale regelui Ferdinand I ,pentru toamna aceluiași an. Astfel, în ziua de duminică, 27 septembrie 1925, în Catedrala patriarhală din București, a avut loc proclamarea oficială a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, la care a participat și o delegație a Patriarhiei de Constantinopol. În ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, în Catedrala patriarhală din București, în prezența a numeroși invitați din țară și străinătate, a fost întronizat primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.

După încheierea festivităților dedicate acestui eveniment, în ziua de marți, 3 noiembrie 1925, în Palatul Patriarhal, a avut loc o consfătuire între membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și delegații Bisericilor Ortodoxe surori, în cadrul căreia, la inițiativa patriarhului Miron Cristea, s-a discutat necesitatea convocării unui Sinod panortodox. Patriarhia de Constantinopol a fost rugată să întocmească programul viitorului Sinod panortodox și să invite Bisericile Ortodoxe autocefale să studieze problemele ce vor face obiectul dezbaterilor acestui viitor Sinod.

În concluzie, se poate afirma că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie acum 85 de ani constituie unul dintre momentele fundamentale ale istoriei ei, un adevărat pilon de forță pe care s-a construit apoi prestigiul Bisericii noastre în țară și în afara granițelor. De atunci, Biserica Ortodoxă Română a fost păstorită de cinci vrednici de pomenire patriarhi: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986) și Teoctist Arăpașu (1986-2007).

Patriarhia Română astăzi

Cel de-al șaselea patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, a fost întronizat în ziua de 30 septembrie 2007, ca urmare a alegerilor organismele statutare ale Bisericii Ortodoxe Române din 12 septembrie 2007. Încă de la început, actualul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române a identificat direcțiile majore de activitate ale instituțiilor centrale bisericești de la Patriarhia Română: legislativ și juridic bisericesc, pastoral-liturgic, cultural-misionar, social-filantropic, economic-financiar și patrimonial-imobiliar, fiecare din aceste preocupări având propriile dimensiuni și specificități în dezvoltarea și transpunerea în realitate. Din intensa și prodigioasa activitate desfășurată până acum la nivelul Patriarhiei Române, sub arhipăstorirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, menționăm doar câteva activități reprezentative.

Astfel, sub purtarea de grijă a Părintelui Patriarh Daniel, în ședința Sfântului Sinod din 28 noiembrie 2008, a fost definitivat și aprobat noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, care a intrat în vigoare odată cu recunoașterea sa prin Hotărârea Guvernului României din 16 ianuarie 2008, adoptată în temeiul Legii nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Pentru a răspunde cerințelor misionar-pastorale și administrativ-bisericești din țară și din afara granițelor României, Sfântul Sinod a aprobat noi structuri canonice și organizatorice bisericești prin înființarea a cinci noi eparhii, dintre care două în țară (Episcopia Sălajului și Episcopia Devei și Hunedoarei) și trei în afara granițelor țării (Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei și Portugaliei, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei și Noii Zeelande). De asemenea, au fost înființate două noi parohii ortodoxe române în Japonia (Tokyo și Osaka), o parohie ortodoxă română în Siria (Damasc), și a fost aprobată înscrierea în Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a celor patru eparhii reactivate de Mitropolia Basarabiei și recunoscute juridic de autoritățile de stat din Republica Moldova: Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia de Bălți (fostă a Hotinului), Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail), Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor și a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria). La acestea se adaugă înființarea Reprezentanței Patriarhiei Române pe lângă instituțiile europene (Bruxelles), precum și înscrierea acesteia în Statut, împreună cu Reprezentanța de la Locurile Sfinte (Așezămintele Românești de la Ierusalim, Iordan și Ierihon) și Reprezentanța de la Sofia (Parohia Ortodoxă Română). Un lucru cu totul inedit, dar re-levant pentru păstrarea legăturilor spirituale și culturale cu Patriarhia Română, l-a constituit grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru înscrierea în Statut a Așezămintelor Românești din Sfântul Munte Athos (Prodromu, Lacu etc.), iar în perspectiva amendării Statutului, a Comunității Ortodoxe Române din Turcia, cât și a altor comunități ortodoxe române din afara granițelor României.

Pentru a asigura accesul prin mijloace moderne, dar și pentru a răspunde cerințelor sporite de sprijinire a activităților pastoral-liturgice, misionar-culturale, social-filantropice și educative care se desfășoară în Biserica Ortodoxă Română, în scopul mântuirii credincioșilor în contextul vieții sociale și spirituale contemporane, încă din primele zile în slujirea ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vegheat personal la dotarea și darea în funcțiune a studiourilor de emisie și producție Radio Trinitas București, inaugurate la 27 octombrie 2007, dar și a celorlalte structuri mass-media ale Patriarhiei Române: Postul de Televiziune Trinitas TV, Cotidianul „Ziarul Lumina”, săptămânalul „Lumina de Duminică”, revista lunară „Vestitorul Ortodoxiei”, Agenția de știri „Basilica” și Biroul de Presă, grupate în Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române, lucrare de pionierat și instituție unicat în întreaga Ortodoxie.

De asemenea, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au fost relansate demersurile pentru aducerea la viață a proiectului noii catedrale patriarhale – Catedrala Mântuirii, reinițiat după mai bine de 75 de ani de fericitul întru adormire patriarh Teoctist.

Din această succintă prezentare a principalelor coordonate ale activității Bisericii Ortodoxe Române se desprind clar conturul larg al angajării Bisericii noastre în actualitate, precum și implicarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu deplină responsabilitate și dăruire pilduitoare.

La împlinirea a 85 de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română se prezintă deci ca o Biserică vie, activă, în mijlocul poporului pe care-l slujește, profund implicată în promovarea dialogului cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cu lumea creștină și cu societatea contemporană.

Articol realizat de George Grigoriță, apărut în „Lumina de Duminică”, 7 februarie

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente