650 de ani de existență a Mitropoliei Țării Românești au fost aniversați, astăzi, 26 octombrie, cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. În cadrul Sfintei Liturghii de astăzi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a precizat că în luna mai a acestui an s-au împlinit 650 de la recunoașterea Mitropoliei Țării Românești sau Ungrovlahiei de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Înaltpreasfințitul Mihail a amintit că primul mitropolit al Țării Românești, Sfântul Iachint de Vicina, a primit în urmă cu 650 de ani de la Patriarhul Calist I al Constantinopolului, o cârjă arhierească, dăruind Preafericitului Părinte Patriarh Daniel o cârjă patriarhală din partea actualului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului, Sanctitatea Sa Bartolomeu I. Patriarhul României i-a oferit în dar Mitropolitului ortodox al Austriei un engolpion și icoanele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou și Sfântului Iachint de Vicina.
După cum arată Părintele Mircea Păcuraru, academician și profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, în lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, două scrisori datate mai 1359 atestă acest moment istoric:
„S-au păstrat două acte privitoare la această recunoaștere, ambele din mai 1359, scrise în limba greacă. Primul era «înscrisul» sau hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul lachint — fost de Vicina — era recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei. Al doilea act este scrisoarea patriarhului ecumenic Calist I (1350-1354 și 1355-1363), către domnitorul Nicolae Alexandru, prin care-i aducea la cunoștință hotărârea sinodului. În hotarârea sinodală se arată că domnitorul Nicolae Alexandru «a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale», ca Biserica din țara lui să fie sub oblăduirea canonică a scaunului Patriarhiei din Constantinopol, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh și care să facă parte din sinodul patriarhal. În acest scop, domnul «a și chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfințitul Mitropolii al Vicinei, din apropierea sa, pe chir lachint, și a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa». El a cerut Patriarhiei ca deocamdată să recunoască transferarea acestui ierarh de la Vicina «la Biserica a toată Ungrovlahia», urmând ca după moartea lui, «să se aleagă altul și hirotonindu-se de către Prea Sfânta mare Biserică a lui Dumnezeu cea păstorită de noi, să fie trimis acolo ca păstor și arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia…». Astfel, lachint devenea «Prea Sfințit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit și iubit frate în Domnul». Pe temeiul acestei hotărâri și în virtutea harului hirotoniei întru arhiereu, noul mitropolit urma «să întărească pe citeți, în toată eparhia și enoria lui, să ridice în treaptă ipodiaconi și diaconi, să hirotonească preoți și să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi». Se rânduia, în aceiași timp, «ca toți clericii din acea țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici, să-l asculte și să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune și cu ce-i va sfătui și învăța pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc».
Prin scrisoarea adresată domnitorului Nicolae Alexandru, patriarhul îl înștiința că a hotărât — împreună cu sinodul —, având și încuviințarea împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376 și 1379-1391), ca Iachint «să fie de acum înainte… legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia», având dreptul să facă în eparhia sa «toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit», îndatora totodată pe domn sa facă, în numele sau și al urmașilor, o «scrisoare cu jurământ», prin care să promită că și în viitor vor rămâne sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol și vor primi arhiereu de colo. Scrisoarea se încheia cu îndemnul către domn de a se ține strâns de «dogmele cele primite de toți și moștenite din părinți și sănătoase» și cu urarea ca Dumnezeu să-l țină «scutit de boli, bucuros, sănătos și mai presus de toată întâmplarea cea neplăcută».
Deci prin aceste două acte se ratifica un fapt împlinit anterior, cu alte cuvinte, se legalizează situația lui lachint, care fusese chemat «cu câtva timp înainte» în fruntea Bisericii din Țara Românească. Nu se preciza însă de cât timp era lachint pe lângă voievod. Din hotărârea sinodului patriarhal reiese că domnul a cerut încuviințarea strămutării lui lachint «nu numai o dată, ci de mai multe ori», iar în scrisoarea către domn se amintea de «scrisorile domniei tale și din cele de la început și din cele din urmă», ceea ce arată ca e vorba de un timp mai îndelungat. Din ambele scrisori reiese că inițiativa alegerii și mutării lui lachint a aparținut domnitorului și că el a stăruit mult ca noul mitropolit să fie lachint, și nu altcineva. Această stăruință se poate explica prin relațiile personale dintre ei doi, deci prin prețuirea de care se bucura lachint din partea domnului, care va fi avut prilejul să-l cunoască, dat fiind că Vicina aparținea acum Țării Românești. N-ar fi exclus ca această stăruință a domnului să fi fost determinată și de faptul că lachint va fi fost un bun cunoscător al hribii române și al celei slave”.
