1-7

iulie 2002

SFINTENIA – CONTINUT SI SCOP AL AUTORITATII ECLESIALE SI AL PUTERII

INVATATORESTI*

† Daniel Mitropolitul

Moldovei si Bucovinei

Chestiunea autoritatii eclesiale

si a invataturii autoritative sau a puterii invatatoresti a fost o permanenta

provocare pentru viata si misiunea Bisericii in lume si devine o problema

majora in contextul dezbaterii ecumenice penru intelegerea naturii unitatii

Bisericii.

Foarte adesea reflectia teologica

privind autoritatea eclesiala este marcata de tentatia unei ideologii eclesiale

a puterii sau de tentatia justificarii unui confesionalism auto-suficient.

Secularizarea societatii de astazi,

pluralismul religios si criza spirituala a civilizatiei noastre multiplica

aceste tentatii si ingreuneaza perceptia continutului si scopului insusi al

autoritatii eclesiale.

Totusi un studiu atent al originii,

continutului, manifestarii si scopului autoritatii eclesiale si puterii invataturii

descopera perceptia fundamentala a constiintei Bisericii unice, sfinte, sobornicesti

a Apostolilor si a Parintilor Bisericii ca insusi continutul si scopul autoritatii

eclesiale este sfintenia si ca numai sfintenia duce la autoritatea

autentica. In acest sens intelegem de ce manifestarile, mijloacele si slujitorii

autoritatii eclesiale si ai invataturii autoritative sunt numiti: una Sfanta

soborniceasca si apostoleasca Biserica, Sfintele Scripturi, Sfintele

Sinoade, Sfintii Parinti ai Bisericii, Sfintele vieti ale

Sfintilor.

Cand cautarea sfinteniei scade

in viata Bisericii, intensitatea autoritatii eclesiale autentice scade de

asemenea, tocmai pentru ca sfintenia vietii este in mod clar scopul principal

al exercitarii autaritatii eclesiale.

Pentru o mai profunda intelegere

a legaturii dintre sfintenie si autoritatea eclesiala este foarte necesar

sa ne intrebam si sa dam raspuns la intrebarea: Ce este sau cine este adevarata

sursa si adevaratul scop al autoritatii eclesiale? In Noul Testament vedem

ca autoritatea din Biserica se afla intr-o legatura nedespartita si intima

cu autoritatea lui Hristos, Capul Bisericii.

In consecinta, daca privim cu atentie

puterea (autoritatea) invataturii lui Hristos intelegem ca modul in care Iisus

Hristos Insusi isi exercita autoritatea arata ca autoritatea autentica isi

are radacinile in taina vietii Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte autoritatea

izvoraste de la Tatal, este manifestata si instituita in Biserica de catre

Fiul intrupat, Iisus Hristos, si este constituita si comunicata de-a lungul

secolelor in viata Bisericii in Duhul Sfant. De vreme ce autoritatea lui Hristos

este exercitata in comuniune si in cooperare cu Tatal si cu Duhul Sfant,

scopul acestei autoritati este tocmai manifestarea si comunicarea iubirii

si vietii vesnice, dumnezeiesti ale Sfintei Treimi.

Puterea si autoritatea lui Hristos

se manifesta in invatatura lui (Matei 7:29; Marcu 1:22; 6: 2; Luca 4:32; 24:19;

Ioan 7:46), in faptele Lui minunate (Matei 8:26, 27; Marcu 4:39; 6:51; Luca

8:24; Fapte 10:38), in Invierea Lui din morti (Ioan 2:9-22; 10:17,18), in

daruirea vietii vesnice (Ioan 6:27; 10:28; 17:2), in scoaterea demonilor (Matei

8:29, 31-32; Luca 4:34; Luca 8:28, 32) si in faptele Sale „pe care nimeni

altul nu le-a facut” (Mat. 9:33; Ioan 15:24). Dar toate acestea arata

ca El primeste puterea de la Tatal si o comunica, prin Duhul Sfant, Bisericii.

In cuvantul Evangheliei lui Hristos

se manifesta planul si lucrarea Sfintei Treimi pentru mantuirea lumii. In

minunile si vindecarile savarsite de Hristos se manifesta inceputul mantuirii

oamenilor ca participare la iubirea si viata vesnica a Sfintei Treimi. De

aceea instituirea autoritatii apostolice in Biserica (Matei 28:19) contine

si porunca de a face discipoli din toate neamurile si de a-i boteza in

numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si de a-i conduce pe

calea mantuirii, adica spre viata vesnica.

Puterea si autoritatea lui Hristos

ca autoritate primita de la Tatal si comunicata prin Duhul Sfant Bisericii

arata ca in Dumnezeu Insusi autoritatea este partasie/participare, coresponsabilitate

si cooperare. Autoritatea lui Hristos este impartasire din autoritatea

Tatalui si descopera autoritatea Tatalui (Ioan 5:17, 19, 21, 26; Ioan 10:28-30,

36-38; Ioan 10:38). Puterea lui Hristos este o putere mantuitoare (Luca 23:42,43;

Ioan 10:28; Ioan 14:2,3; Evrei 7:25). Mantuirea omenirii inseamna restaurarea

comuniunii dintre umanitate si Dumnezeu Care a creat oamenii dupa chipul si

asemanarea Sa, adica potrivit modelului Comuniunii Trinitare (Facere 1:27).

Participarea Duhului Sfant in activitatea mantuitoare a lui Hristos este mentionata

clar in Sfanta Scriptura incepand cu intruparea lui Hristos (Matei 1:18, 20;

Luca 1:35), in minunile lui Hristos (Matei 12:28; Fapte 10:38) si in Invierea

lui Hristos (Romani 1:4; 1 Petru 3:18).

Sfantul Duh comunica adevarul tainei

lui Hristos Bisericii si conduce Biserica catre plinatatea adevarului, purtand

marturie lui Hristos (Ioan 14:26; Ioan 15:26). Sfantul Duh este Duhul adevarului

si al comuniunii (2 Corinteni 13:13) dintre umanitate si Sfanta Treime. Puterea

sau autoritatea mantuitoare exercitata de catre Persoanele Sfintei Treimi

este puterea iubirii, a daruirii de sine si a cooperarii pentru viata lumii.

Iisus Hristos, unul din Sfanta

Treime, uneste in El Insusi umanitatea cu Dumnezeu (Ioan 14:20; Luca 22:25).

El isi daruieste viata pentru mantuirea oamenilor (Marcu 10:42). De aceea

toata puterea I s-a dat Lui in cer si pe pamant (Matei 28:18).

Urmand exemplul lui Hristos si

purtand Duhul Sau ca slujire fata de Dumnezeu si fata de oameni (1 Tesaloniceni

2:6-10) Biserica trebuie sa-si manifeste autoritatea nu ca putere dominatoare

asupra umanitatii ci ca o slujire eliberatoare de pacat si moarte, din orice

fel de egoism, izolare, oprimare si marginalizare. Pentru ca autoritatea Sfintilor

Apostoli este mai intai de toate dar al lui Dumnezeu si datorie de a sluji,

datoria de a predica Evanghelia, datoria de a mentine credinta, datoria de

a pastra unitatea comunitatilor eclesiale (1 Corinteni 11:16-19; 1 Timotei

6:20), datoria de a lucra pentru mantuirea tuturor neamurilor si a tuturor

categoriilor de oameni, avand convingerea profunda ca Biserica, in calitate

de comunitate a lui Dumnezeu, Trup al lui Hristos si Templu al Duhului Sfant,

este „stalp si temelie a adevarului” (1 Timotei 3:15).

Continutul puterii invatatoresti

a Sfintilor Apostoli ca slujitori ai Evangheliei lui Hristos (Efeseni 3:7;

Coloseni 1:23) il reprezinta in primul rand cautarea comuniunii cu Dumnezeu

(1 Ioan 1:1-2), cautarea sfinteniei vietii (Heb 12:14; 1 Peter 1:14-16)

exprimata in rugaciune, viata sacramentala si dragoste frateasca fata de toti

oamenii (1 Tim 6:17; Tit 3:1, 8, 14; Efeseni 4:2; Filipeni 1:9; Evrei 13:1;

2 Petru 1:7). Pastorii comunitatilor eclesiale, episcopii si preotii, sunt

slujitori ai autoritatii lui Hristos in Biserica, impartasindu-se din

iubirea Sa mantuitoare pentru umanitate.

De aceea ei primesc autoritatea

ca slujire, fiind chemati de catre Dumnezeu (Fapte 9:15; Efeseni 3:7,8)

si instituiti ca pastori ai Bisericii de catre Duhul Sfant (Fapte 20:28; 21:4;

2 Tim 1:14). Ei sunt consacrati sau sfintiti pentru a sluji si pentru

a aduce marturie autoritatatii sau puterii lui Dumnezeu in Biserica (2 Tim

2:21; 1 Tesaloniceni 4:8); ei sunt, precum au fost si Sfintii Apostoli, impreuna-lucratori

cu Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor (1 Cor 3:6,9; 5:10; 2 Cor 6:1). Autoritatea

pastorilor comunitatilor eclesiale nu deriva doar din faptul ca ei au fost

alesi sau delegati de comunitate sau numiti de o autoritate bisericeasca administrativa

superioara, ci in mod esential din consacrare, din sfintirea prin harul hirotoniei

(2 Tim 2, 21), spre a lucra pentru pazirea, sfintirea si mantuirea credinciosilor

incredintati lor, asa dupa cum Iisus Hristos a pazit pe ucenicii-apostoli

incredintati Lui de catre Dumnezeu-Tatal, si s-a rugat pentru ca ei sa fie

paziti in numele lui Dumnezeu si in adevarul Sau: „Ai Tai erau si

Mie mi i-ai dat si cuvantul Tau l-au pazit (…) intru numele Tau pazeste-i

pe cei pe care Mi i-ai dat ca ei sa fie una asa cum suntem Noi (…) Sfinteste-i

intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul; (…) pentru ei ma sfintesc

Eu pe Mine Insumi, pentru ca si ei sa fie sfintiti intru adevar (Ioan

cap. 17, versetele: 6, 11, 17 si 19).

Sfintiti sacramental-liturgic prin

hirotonie (2 Tim 2, 21), pastorii comunitatilor eclesiale trebuie sa fie pilda

de sfintenie prin credinta dreapta si viata curata (1 Tim 4, 12); sa indemne

pe pastoriti la sfintenie (Filipeni 2, 15; 1 Petru 1, 14-16); sa se roage

pentru sfintirea credinciosilor (1 Tesaloniceni 3, 12-13; 5, 23); iar prin

sfintire Biserica devine sfanta si neprihanita (Efeseni 5, 26-27).

Cand pastorii Bisericii (Apostolii,

episcopii si preotii) s-au intrunit in adunari si sinoade si, inspirati fiind

de Duhul Sfant, au proclamat dreapta credinta, invatatura lor a devenit astfel

o invatatura cu putere (autoritativa) si intrunirile lor s-au numit

Sfinte Sinoade.

Totusi, invataturile sinodale care

nu au fost inspirate de catre Duhul Sfant si care nu au reflectat fidelitatea

fata de credinta apostolica nu au fost recunoscute ca fiind invataturi valabile

(cu autoritate) si au ramas doar sinoade si invataturi neinspirate, pentru

ca de fapt ortodoxia (corectitudinea) credintei face ca sinoadele ecumenice

sa fie sfinte si invatatura lor autoritativa, normativa.

Biserica ca stalp al adevarului

s-a manifestat de-a lungul secolelor tocmai ca interpreta a Traditiei Apostolice,

incepand cu fixarea canonului Scripturii:

„Fixarea canonului Noului

Testament a implicat asadar deosebirea intre acele carti percepute ca avand

autoritate, fiind astfel o parte a sfintei traditii, si acele carti care nu

erau percepute astfel. Acest caz nu a fost perceput ca fiind unul in care

Biserica confera autoritate, ci unul in care Biserica recunoaste o autoritate

intrinseca deja prezenta. Dupa cum a spus Origen (cca. 185-254), «cartile

sfinte nu au fost lucrarea oamenilor; ele au fost scrise sub inspiratia Duhului

Sfant, din voia Tatalui prin Iisus Hristos» (De principiis

4:9). Asa cum scrierile Scripturii poarta marturie pentru faptele lui Dumnezeu

in istorie, tot asa Biserica marturiseste Biblia, predicand si invatand din

paginile sale si lasandu-se calauzita de ea. Dar o si interpreteaza generand

astfel cursul principal al Traditiei. Biserica recunoaste in Scripturi descrierea

clasica, normativa a originilor crestine. Astfel sentimentul unei indentitati

intre prezent si radacinile Bisericii precum si o masura de stabilitate sunt

garantate” (1).

Pe baza puterii invatatoresti a

lui Hristos si a Apostolilor cuprinsa in canonul Sfintelor Scripturi, Sfintii

Parinti ai Bisericii, prin scrierile lor, si episcopii Bisericii intruniti

in Sfintele Sinoade au slujit Bisericii respingand erorile si proclamand adevarul

credintei in Crez/Simbol de credinta sau sfinte dogme, iar adevarul

vietii crestine in sfinte canoane (reguli).

Dar numai acele definitii ale credintei

si reguli pentru viata crestina care au acelasi continut ca si Evanghelia

lui Hristos si care o fac relevanta in diferite etape si contexte ale

istoriei au primit autoritate sau putere in constiinta Bisericii.

In acelasi timp, multi dintre conducatorii

Bisericii, in calitate de invatatori cu autoritate, in pasiunea lor pentru

adevarul mantuitor, pentru unitatea si sfintenia vietii Bisericii, au fost

inspirati de credinta si sacrificiul sfintilor martiri si de vietile sfinte

ale multor monahi si monahii si sustinuti de catre credinta, rugaciunile si

sfintenia credinciosilor mireni.

In acest sens autoritatea lor a

fost exercitata ca invatatura cu putere cu scopul de a mentine calea sfinteniei

si mantuirii in comunitatile eclesiale.

Autoritatea duhovniceasca care

vine din sfintenia vietii intregului popor al lui Dumnezeu, nu doar a episcopilor

si peotilor, prin practicarea smereniei si compasiunii, penitentei si innoirii,

reconcilierii si lucrarii diaconale in societate ramane in permanenta nu doar

o autoritate complementara celei pastorale si invatatoresti, dar ne si reaminteste

mereu ca autoritatea autentica inseamna slujire pentru pastrarea comuniunii

cu Dumnezeu si cu aproapele, pentru pastrarea unitatii Bisericii drept comuniune

a Sfintilor.

De aceea, Fericitul Augustin putea

spune: „Sunt episcop pentru voi si penitent impreuna cu voi” iar

Lactantiu a spus ca adevarata Biserica este aceea care a pastrat practica

penitentei (adica cautarea sfinteniei).

Astfel consideram ca nu doar in

interiorul fiecarei Biserici, ci si in intalnirile si dialogurile ecumenice

privind autoritatea eclesiala este necesar sa evitam separarea autoritatii

de preocuparea pentru convertire spirituala, reinnoire si reconciliere ca

manifestari ale cautarii sfinteniei vietii si unitatii Bisericii.

Daca sfintenia nu ramane continutul

si scopul autoritatii eclesiale si al puterii invatatoresti exista riscul

paradoxal de a seculariza si sacraliza in acelasi timp autoritatea eclesiala,

transformand-o intr-o dorinta de putere ca scop in sine.

Astfel, cunoasterea vietilor Apostolilor,

martirilor, sfintilor si intalnirea cu oamenii smeriti si sfinti este extrem

de necesara pentru intelegerea si exercitarea autentica a autoritatii eclesiale

in viata Bisericii si astazi asa cum a fost ea intotdeauna in istorie.

Concluzii

1. Autoritatea este incredintata

si primita pentru acea misiune care serveste comuniunea cu Dumnezeu si cu

aproapele, sfintenia vietii si unitatea Bisericii.

Autoritatea este un dar si

o datorie, un dar care trebuie cultivat si impartasit cu altii si practicat

in comuniune, in mod colegial, potrivit modelului Sfintei Treimi, si o datorie

care trebuie indeplinita ca si coresponsabilitate cu altii si pentru altii.

2. Autoritatea creste sau scade

in functie de continutul si manifestarile ei: autoritatea este slujire si

lupta pentru adevar si dreptate, pentru vindecare si reconciliere, pentru

intarirea comuniunii si a unitatii si pentru aducerea bucuriei Sfantului Duh

in viata Bisericii si a societatii.

Autoritatea nu este un scop in

sine ci o cale si o modalitate de a aduce lauda iubirii lui Dumnezeu pentru

oameni, de a apara demnitatea umana si frumusetea sfinteniei exprimate in

comuniunea marii diversitati a persoanelor, popoarelor si generatiilor adunate

in Biserica lui Hristos.

Exercitarea autoritatii eclesiale

este deodata dificila si necesara, este o lupta impotriva tuturor

fragmentarilor, dezbinarilor si alienarilor produse in lume de catre fortele

pacatului si mortii.

Dar autoritatea eclesiala este

de asemenea experienta puterii harului lui Hristos, a iubirii lui Dumnezeu

si a comuniunii Sfantului Duh, mai ales atunci cind se constata ca puterea

si cunoasterea umana sunt limitate, nesigure si incapabile prin ele insele

sa vindece, sa mantuiasca si sa sfinteasca vieti de persoane si comunitati.

* Comunicare

facuta in cadrul Consultarii internationale cu tema: Autoritate si invatatura

autoritativa, organizata de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (Comisia

Credinta si Constitutie), la Manastirea Durau, Neamt, 1-8 iulie 2002.

(1) Raymond Hammer, „Authority

of the Bible” in The Oxford Guide to Ideas and Issues of the Bible,

Ed. Bruce M. Metzger and Michael. Coogan, Oxford University Press, New York

2001.

Comentarii Facebook


Știri recente