22 mai – pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic, apărători ai Sfintei Treimi

La 22 mai, Biserica face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381. 150 de episcopi au venit în perioada 1 mai-9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea și liniștea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învățătură ce nega dumnezeirea, egalitatea și deoființimea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinți Părinți, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obținută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învățătură de credință. Disputele teologice, însă, continuau. O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii și vocilor care reluau așa-numitele „dispute trinitare”. Arianismul – erezie ce nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu – deși condamnat la Niceea, n-a putut fi anihilat, creând dificultăți Bisericii timp de încă aproximativ 50 de ani. Când lucrurile păreau a se liniști, o nouă învățătură greșită pătrundea în cercurile religioase. Este vorba de erezia pnevmatomahilor (termen grecesc alcătuit din cuvintele „Duh” și „luptă”), care nega dumnezeirea, egalitatea și deoființimea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.

Împăratul Teodosie, înțelegând că luptele din interiorul Bisericii destabilizează imperiul, a intervenit în acele dispute, pentru a le pune capăt. Un prim pas a fost promulgarea unui edict decisiv pentru susținerea Ortodoxiei niceene, semnat la 28 februarie 380 la reședința imperială din Tesalonic și reînnoit la Constantinopol la 10 ianuarie 381, în care accentua ideea că trebuie „să credem în Sfânta Treime, în dumnezeirea una a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, de slavă egală.”

Cei doi auguști – Teodosie cel Mare, în Răsărit și Grațian, în Apus – au aflat soluția reinstaurării liniștii în imperiu prin exemplul împăratului „întocmai cu apostolii”, Constantin cel Mare: convocarea unui sinod general care să elimine ultimele rezistențe ariene și să combată erezia pnevmatomahă.

Răceala dintre episcopatul occidental și cel oriental în urma disputelor ariene împiedica orice dialog eficient în cadrul sinodal. Astfel, cei doi împărați au decis să convoace sinoade separate în provinciile subordonate lor. Împăratul Grațian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Milan, pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să întrunească pe episcopii occidentali și illyrieni. Împăratul Teodosie cel Mare a convocat episcopatul răsăritean la Constantinopol, la începutul lunii mai, pentru a confirma învățătura ortodoxă a Sinodului I Ecumenic și a condamna erezia pnevmatomahă.

La 24 noiembrie 380, împăratul Teodosie cel Mare intra triumfal în Constantinopol, unde își stabilea reședința imperială, iar la 27 noiembrie era întronizat ca episcop al capitalei Sfântul Grigorie de Nazianz. Păstorirea sa în eparhia constantinopolitană a fost una deosebit de grea, în special din cauza intrigilor unor ierarhi mânați de invidie. Aceste intrigi l-au făcut chiar să dorească să renunțe la scaunul arhieresc, însă a fost întors de popor, care, fascinat de cuvintele pline de înțelepciune ale vrednicului ierarh din amvonul Bisericii „Sfinții Apostoli”, i-a spus: „Dacă pleci, iei cu tine Treimea!”.

Dintre cei 150 de episcopi convocați, majoritatea erau răsăriteni, cu excepția celor din dioceza Macedoniei, în frunte cu Ascholius al Tesalonicului. Acesta, aflându-se sub jurisdicția Bisericii Romei, putea reprezenta în sinod pe papa Damasus. Ceilalți episcopi illyrieni și apuseni aveau să se întrunească în Sinodul de la Aquileea, în septembrie 381.

Printre ierarhii reprezentativi prezenți la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevasta (frații Sfântului Vasile cel Mare, â€379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau Terentius de Tomis – Constanța în Sciția Mică, Martyrius de Marcianopolis (Devna – Bulgaria). În fruntea lor, Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului și președinte al sinodului după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârșitul lunii mai. După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz – probabil la 30 iunie – președinția sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol. Lor li s-au adăugat 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusis de Cizic și Marcian de Lampsac, pe care împăratul Teodosie și Sfântul Grigorie sperau să-i câștige pentru Ortodoxie, încercare sortită, însă, cu eșec.

În ședințele sinodului au continuat reacțiile episcopilor care contestau canonicitatea instalării Sfântului Grigorie de Nazianz în scaunul constantinopolitan. Discuțiile teologice erau tergiversate de dispute personale, unii dintre episcopi fiind împărțiți în tabere ce vizau interese proprii. Victimă a căzut însuși Sfântul Grigorie de Nazianz, care s-a sacrificat pe sine pentru binele Bisericii, depunându-și demisia și întorcându-se la liniștea cetății sale.

În problemele de doctrină, însă, vocea sinodalilor a fost una, căzând întru totul de acord. În definiția dogmatică a sinodului, mărturiseau deoființimea și deosebirea Tatălui, și a Fiului, și a Duhului Sfânt, pentru a combate pe pnevmatomahi, dar și Întruparea desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.

Simbolul de credință de la Niceea se încheia prin cuvintele „Credem și în Duhul Sfânt.” La acestea, Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic au adăugat încă cinci articole de credință, stabilind învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Sfânta Taină a Botezului, despre învierea morților și viața veșnică.

Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate și recunoscute unanim de întreaga Biserică.

Comentarii Facebook


Știri recente