12 biserici au ars în Focul cel mare din 1847

În ziua de 23 martie 1847, un incendiu devasta jumătate din București. Partea stângă a Dâmboviței era în flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca niște torțe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, orașul întreg ar fi pierit”, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu, a cărui „prezență vitejească zi și noapte nu putu să înlăture dezastrul”. Focul a mistuit 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru”, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou”, „Sfântul Gheorghe-Vechi” și Bărăția, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauș Radu, „Sfântul Ștefan”, dar și alte mahalale: Colțea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae” – Șelari, Șerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou”, „Sfânta Vineri”, Oltenii, Delea Nouă și Hagiului.

Povestirea e scurtă. Era prima zi de Paști. Praznicul Învierii Domnului căzuse în acel an pe 23 martie. Prăvăliile erau închise, hanurile, pe jumătate goale, mahalele abia se dezmorțeau după petrecerile ce ținuseră până spre zorii dimineții, numai copiii ieșiseră la joacă. Se juca și Costache, băiatul de 11 ani al Zoițăi Drugănescu, făcut cu Filipescu, care divorțase cu mult timp în urmă de ea. Gurile rele spuneau că o țigancă îi prevestise că pruncul avea să își lege numele de o mare nenorocire. Crescut fără tată, făcându-i-se mai mereu hatârurile, în dimineața acelei zile dorea cu tot dinadinsul să „pocnească” artificii. Zis și făcut! Tot jucându-se el cu praful de pușcă, o scânteie a sărit mai sus, direct în butoiul cu păcură. De aici până la marele incendiu nu au mai trecut decât doar câteva clipe. I-a sărit în ajutor și austrul, vântul ce răscolea în acele zile ulițele Bucureștiului. Și ca să încheiem cu băiatul, nici nu a mai trăit mult timp de atunci, doar trei ani. Dar nu a murit din cauza focului, ci a ftiziei, pe care o trata într-un sanatoriu din Genova, așa cum i se cădea unei familii bogate ca cea a Drugăneștilor.

Au ars 1.850 de clădiri

Incendiul s-a întins repede, cuprinzând o zonă triunghiulară cu vârful în casa Zoiței Drugănescu din mahalaua „Sfântul Dumitru”, unde găsim astăzi „Biserica Sfântul Dumitru” – „de Jurământ”. O latură a triunghiului era pe direcția Curții Vechi și a pușcăriei din vecinătatea ei, iar alta, a străzilor ce urcau spre Lipscani, Hanul și Mănăstirea Sfântul Gheorghe până la ieșirea din oraș, adică Vopseaua Roșie, cea mai afectată, și Vopseaua Neagră, după vechea împărțire a orașului. „Au fost răpuse de foc pe rând Mahalaua «Sfântul Dimitrie», ulița Franțuzească, ulița Nemțească, ulița Șelarilor, Pușcăria, Lipscanii, Marchitanilor, Hanul lui Zamfir, Bogasieriile, Brașoveniile, ulița Bărăției cu biserica, a Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, «Sfântul Gheorghe Vechi», «Sfântul Gheorghe Nou», Târgul Cucului, Pescăriile vechi cu cavafiile noi, Mahalaua Stelei, a Udricanilor, a Sfintei Vineri, a Lucacilor, a Sfântului Ștefan și altele”, descrie amploarea incendiului Florian Georgescu în „București. Materiale de istorie și muzeografie”, volumul 7.

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureștilor”: „Prezența vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi și noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, în acest nou pârjol – fanarioții ziceau, după turcește, «iangăn», «angăn» -, dacă s-ar fi început noaptea, orașul întreg ar fi pierit”. „Domnitorul a dat din mână în mână la donițe (găleți de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmbovița ca să scape”, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului București.

Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator”. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare și locuințe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri și 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraș de 100.000 de locuitori, totuși n-au fost sinistrați decât 2681 de persoane”. Pagubele materiale au depășit suma de 100 de milioane de lei. „Erau necesare sume enorme și sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuși înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripție la care a fost chemată să se alăture toată populația țării. Deosebit, au fost obligate să contribuie și autoritățile”, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale” a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei. „Proporțiile nenorocirii căzute asupra orașului București au determinat un curent de ajutorare și din afara granițelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena și de la Stambul, spre a-și întări influența politică în țara noastră, neguțătorimea din Lipsca (prin bancherii Șina, Rotschild și alții) și de la Brașov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfășurare a comerțului bucureștean, au trimis îndată sume însemnate. Un gest de admirabil patriotism și de sentiment frățesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanțial la ajutorarea celor loviți atât de greu; moldovenii și-au dovedit solidaritatea cu locuitorii orașului București, care nu mult după aceea avea să devină capitală a țării unite”, mai spune Florian Georgescu.

„Ardeau turlele Bisericii Lucaci ca niște torțe”

În urma incendiului, 12 biserici au suferit. „Dintre ele unele nu s-au mai refăcut. Așa este Biserica «Sfântul Anton» a Pușcăriei de lângă Biserica Domnească de la Curtea Veche. Era așezată chiar în Piața «Sfântul Anton». Acum se mai află doar o troiță acolo. Nici Biserica Stelea nu a mai fost refăcută”, spune Dan Falcan.

Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi” a ars în întregime, rămânându-i doar zidurile. „A ars chiar și arhiva, încă ne mai chinuim să o recuperăm”, spune pr. paroh Ionel Durlea. Zidurile care au rămas au fost dărâmate, iar în locul lor a fost construită o nouă biserică. S-a ridicat în doi ani de zile. Acesta este și motivul pentru care ea a împrumutat hramul bisericii Sfântul Antonie cel Mare. „Refăcându-se foarte rapid biserica, icoana Sfântului Antonie cel Mare a fost adusă în această biserică și a rămas aici definitiv. În 1930, când icoana a fost expertizată și i s-au constatat autenticitatea și vechimea, bisericii i s-a cerut această icoană de către Muzeul Național de Istorie. Însă preoții bisericii s-au opus deciziei. S-au judecat cu statul și au câștigat în istanță dreptul de a păstra definitiv icoana”, mai spune pr. Ionel Durlea.

A ars și Biserica Lucaci. „Povestea Anton Pann că ardeau turlele Bisericii Lucaci ca niște torțe. Din cauza aceasta Biserica Lucaci a trebuit să fie aproape reconstruită. Au rămas doar zidurile, a ars în interior tot. Turlele au ars și ele, a trebuit să le refacă cu mare efort, din scândură, pentru că cei doi negustori care au ctitorit biserica – fusese terminată cu cinci ani înainte de incendiu -, Constantin Atanasiu și Anghel Hagi Pandele, care locuiau în mahala și aveau prăvălii la Sfântul Gheorghe, au falimentat din cauza focului care le-a mistuit marfa”, spune pr. cons. patriahal Florin Șerbănescu, parohul bisericii.

Urmările marelui incendiu de la 1847 se mai văd și astăzi. „Hanul Sfântul Gheorghe, după ce a ars, a trebuit să îl demoleze. De atunci a rămas ridicătura aceea din jurul Bisericii «Sfântul Gheorghe Nou». Toate depunerile au făcut ca biserica să rămână îngropată. Acesta este motivul pentru care a rămas cu nivelul de călcare mai jos”, mai spune pr. cons. Florin Șerbănescu.

„Focul de la 23 martie 1847 a șters vechea înfățișare a părții centrale – meșteșugărească și comercială – a orașului, moștenită din veacurile trecute, spune Florian Georgescu. Nenorocirea aceasta a fost însă un prilej potrivit pentru negustorimea care se ridica tot mai puternică și înțelegea să se afirme pentru a da orașului o altă față, potrivită cu starea ei economică înfloritoare. Se cunoaște în ce timp scurt s-au refăcut casele de comerț grav lovite, ce mers prosper au avut în anii următori. În locul centrului de dughene de lemn, întunecoase și înghesuite, în locul bolților de hanuri s-au ridicat la fiecare pas casele negustorești clădite ca în Austria, cu prăvălii și depozite jos și cu locuințe deasupra. Aspectul atâtora dintre străzile comerciale de până mai ieri a fost acela imprimat de refacerea de după Focul cel mare”.

Chinurile Bucureștiului

Bucureștiul, spre deosebire de alte orașe europene, a fost lovit de foarte multe nenorociri, spune Dan Falcan. A avut parte de incendii, cutremure, inundații, molime devastatoare, războaie. Numai în perioada secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, la 10-15 ani era câte un război: ruso-turc, ruso-austro-turc, austro-turc etc., care venea cu tot cortegiul de jafuri, prădăciuni și distrugeri. Inundațiile: albia Dâmboviței avea obiceiul să se reverse cam în fiecare an, făcând nenumărate ravagii. Cea mai gravă inundație a fost în martie 1865, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Au încetat odată cu anul 1884, când s-a canalizat cursul Dâmboviței. Bucureștenii au suferit și cutremure: în 1802, 1838, 1940 și 1977; molime; ciumă; holeră. Cea mai cunoscută ciumă este „Ciuma lui Caragea” din 1812; atunci se spune că a fost secerată practic jumătate din populația Bucureștiului.

București, orașul contrastelor

Bucureștiul secolului al XIX-lea se înfățișa privitorului ca o nesfârșită întindere de grădini de verdeață. „Covârșitoarea majoritate a caselor erau de tip rural, cu cerdac, pridvor, cu grădină în spate, foarte puține imobile cu mai multe etaje. Nu erau multe palate somptuoase, vorbim doar de Palatul Șuțu, Palatul Ghica-Tei și Palatul Știrbei. Majoritatea clădirilor erau de tip rural, fiindcă Bucureștiul în sine s-a format ca o aglomerare de sate în jurul Curții Vechi. Și pe măsura înfloririi economice și demografice absorbea, îngloba în teritoriul lui satele pe care le întâlnea în cale. Deci e și normal să fie de tip rural clădirile. De aici decurge și una dintre problemele cu care ne confruntăm azi în București, circulația. Practic traseele actualelor străzi reproduc traseele ulițelor fostelor sate care au intrat în componența Bucureștilor. Erau foarte multe biserici, vreo 300, multe hanuri, mai ales în centrul vechi. Era Hanul Roșu, Hanul Galben, Hanul lui Manuc etc.

Impresia pe care și-o făcea privitorul era foarte ciudată, fiindcă de departe părea foarte frumos Bucureștiul, era înecat în verdeață, iar când intrai erai puțin dezamăgit din cauza mizeriei, a prafului (vara), a noroiului (în timpul ploilor). Târziu au băgat lemne pe străzi. Nu vorbim de cele din centru, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Moșilor. Dar mai întâi au fost bolovani din râu. Abia prin 1850-1860 s-au acoperit străzile cu granit din Scoția și Sicilia. Toți călătorii au remarcat că erau extraordinare discrepanțe dintre vechi și nou, între modern și tradițional. Adică faptul că coexistau aceste patru palate alături de cocioabe, erau foarte mulți creșetori, trăsuri cu doamne elegante îmbrăcate după ultima modă din Occident. Dar în același timp erau și aspecte care țineau mai degrabă de un Orient de Asia Mică. Contrastul făcea și un anumit farmec care îi stupefia pe vizitatori”, spune istoricul Bucureștiului Dan Falcan.

Mahalaua purta numele bisericii

Domnule Dan Falcan, de când a fost împărțit administrativ Bucureștiul după „culori”?

Începând cu 1806. A fost împărțit mai întâi în boiele, adică culori, ulterior vopsele, apropiate de sectoarele de astăzi. Inițial au fost cinci culori, iar de la 1906 au rămas doar 4, situație care s-a păstrat până în 1950, când reforma comunistă a venit cu raioanele. Culorile erau: negru, roșu, verde și galben.

Cine administra orașul?

Exista un consiliu orășenesc care era numit Sfat Administrativ și care conducea orașul. Consilierii erau numiți de către domn, și din rândul lor se alegea un președinte al acestui sfat. Starea aceasta de fapt s-a păstrat până la promulgarea Legii comunale din 1864 a lui Cuza, care introduce instituția Primăriei și a Consiliului comunal.

Ce este o mahala?

Un cartier. Termenul vine din turcă și nu are nimic peiorativ. În perioada respectivă, mahalalele în general erau mai mult ansambluri de locuințe, de străzi, care se coagulau în jurul unei biserici. Mahalaua purta în proporție de 90% numele bisericii de care aparținea. Erau în jur de 120 de mahalale în perioada aceea în București. (Reportaj realizat de diac. George ANICULOAIE, „Ziarul Lumina”/5 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente