1.700 de ani de la Bătălia de la Podul Vulturului

S-au împlinit ieri, 28 octombrie, 1.700 de ani de la disputarea Bătăliei de la Podul Vulturului, dintre împărații Constantin cel Mare și Maxențiu. Despre evenimentul în urma căruia împăratul Constantin s-a apropiat, în chip minunat, de creștinism, a vorbit pentru „Ziarul Lumina” pr. conf. dr. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, informează „Ziarul Lumina”.

Preacucernice părinte conferențiar, la 28 octombrie 312 avea loc Bătălia de la Podul Vulturului. Cum a devenit o confruntare armată între doi împărați un eveniment decisiv pentru creștinism?

Evenimentul petrecut înaintea acestei bătălii istorice, anume arătarea unui semn pe cer, este unul dintre cele mai importante din istoria Bisericii, dacă avem în vedere urmările pe care le-a avut pentru viața împăratului Constantin, dar mai ales pentru creștinism. Faptul că politica religioasă constantiniană a avut o importanță capitală pentru istoria ulterioară a creștinismului este de netăgăduit.

Înainte de a prezenta evenimentul legat de Bătălia de la Podul Vulturului trebuie să precizăm câteva aspecte fundamentale. Constantin s-a născut din părinți păgâni, dar atmosfera din familie a fost una prietenoasă vizavi de creștini. La curtea lui Dioclețian în Nicomidia el a trăit perioada persecuțiilor împotriva creștinilor, observând arbitrarul acestora. Presupusul edict de toleranță dat în favoarea creștinilor la urcarea pe tron în anul 306, despre care relatează Lactanțiu, este până azi controversat, deși nu este exclus ca în unele cazuri noul împărat să fi asigurat libertate de cult creștinilor.

Monede datate în 310 dovedesc că cel târziu în acest an Constantin a abandonat teologia tetrarhică herculiană, alegându-l ca zeu pe Sol Invinctus, zeul soarelui, venerat în toate părțile imperiului, în Galia ca Apollo, iar în armată ca Mithra. Acum are loc mutația de la politeism la monoteismul solar. Împăratul protejat de acest zeu este chemat să domnească peste întreg imperiul, iar la vizitarea templului lui Apollo din Galia, lui Constantin i-a fost revelat și promis acest lucru. În textul panegiricului din 310 este amintită venerarea lui Sol Invinctus sub chipul lui Apollo de către Constantin. Este important de reținut că această comunicare a zeului a avut loc tot sub forma unei viziuni.

Istoriografia modernă a depășit unilateralitățile produse de supralicitarea aspectelor politice sau a ambițiilor personale ale lui Constantin în politica sa religioasă și a ajuns la recunoașterea unei evoluții religioase a împăratului, în cadrul unei căutări sincere a adevăratului Dumnezeu în cadrul limitelor și caracteristicilor mentale ale începutului de secol IV, care poate fi urmărită pe baza propriilor scrisori și a altor izvoare din epocă. Unul dintre cei mai avizați cunoscători contemporani ai evoluției și politicii religioase ale lui Constantin, Volkmar Keil, remarca: „Drumul treptat de la zeul soarelui conceput în mod monoteist până la creștinism este o convertire care a durat toată viața, găsindu-și adevăratul sfârșit în Botezul săvârșit pe patul de moarte”.

Arătarea semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin este descrisă diferit de cele două izvoare istorice ale vremii, relatările lui Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu. În ce măsură putem vorbi de o convertire a împăratului după evenimentul din 28 octombrie 312?

Marșul împotriva uzurpatorului Maxențiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinței sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc descoperirea Dumnezeului creștinilor Care l-a ajutat să câștige lupta și pe Care Constantin va începe să Îl venereze, deși într-o manieră foarte personală.

Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în „Vita Constantini”, sursă fiind împăratul însuși, care îi povestise înainte de moarte ce s-a întâmplat. Și anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni adresate Dumnezeului-tatălui său, i s-a arătat pe cer, „pe la ceasurile amiezii”, semnul biruitor al crucii, alături de cuvintele: „Întru aceasta vei birui!”. După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariții miraculoase, fără să-i găsească sensul, împăratului i S-a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-i să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva dușmanului. După aceasta, Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă.

Constantin fusese un protector al creștinilor din provinciile lui, mulți preoți frecventând anturajul acestuia. Cu siguranță aceștia l-au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morții, ca semn apotropaic și protector împotriva forțelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost decisivă pentru convertirea lui Constantin la creștinism. Revelația de dinaintea bătăliei de la Pons Milvius din 28 octombrie 312 l-a convins că Dumnezeul creștinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere și că acele „signa” ale cultului lor îi îndeplinesc dorințele.

Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 relatează că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradițional de trimf spre Capitoliu și nici nu a adus jertfă lui Jupiter, cum se obișnuia. Lucrul acesta arată că împăratul nu a mai dedicat victoria sa lui Jupiter, ci altui Dumnezeu, ceea ce va conduce treptat la o îndepărtare a lui Constantin de cultul păgân. Analiza monedelor bătute între 313 și 322 arată că pe lângă Sol Invictus apar treptat și însemne creștine, în special monograma creștină chiar pe coiful împăratului. Unii cercetători au interpretat acest lucru ca fiind o dovadă a neutralității lui Constantin, care pe lângă păgânism are în vedere și creștinismul. Dar folosirea monogramei lui Hristos pe coiful imperial nu poate fi înțeleasă decât ca o mărturisire de credință personală a lui Constantin.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca anul 2013 să fie proclamat An omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, la împlinirea a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creștinilor. Ce a însemnat domnia împăratului Constantin pentru Biserică?

Putem vorbi de o evoluție a împăratului în ceea ce privește înțelegerea divinității, dar și un progres privitor la înțelegerea problemelor Bisericii creștine. Cu câteva luni înaintea așa-numitului „Edict de la Milano”, dar și în 313 și după aceea, împăratul a luat măsuri de întrajutorare a creștinilor: libertate exercitării cultului creștin, retrocedarea lăcașurilor de cult, sume importante dăruite pentru sprijinirea bisericilor etc. Acestea constituie acte fără precedent în istoria Bisericii creștine din cadrul Imperiului Roman până în acea vreme.

Convocările sinodale efectuate pentru rezolvarea tulburărilor din Biserică provocate de donatiști au constituit modelul urmat apoi în cadrul certurilor ariene. Folosirea poștei imperiale de către episcopi și participarea altor clerici la dezbaterile sinodale au adus contribuții majore în cadrul Sinodului de la Niceea din 325, unde Sfântul Atanasie, diacon la vremea aceea, a jucat un rol hotărâtor în definirea deoființimii Fiului cu Tatăl.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcată evoluția lui Constantin în înțelegerea divinității. După ce a abandonat încă din anul 310 teologia tetrarhică herculiană, alegându-l ca zeu pe Sol Invinctus, numit în armată Mithra, Constantin a identificat progresiv pe acest zeu cu „dumnezeirea supremă”, iar mai apoi cu Dumnezeul creștinilor. Convertirea totală la Dumnezeul Treime și la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii, a avut loc abia pe patul de moarte, odată cu primirea Botezului.

Comentarii Facebook


Știri recente