- Conştiinţa naţională a fost cultivată prin credinţă şi cultură de către Biserică.
- Credinţa şi cultura nu sunt două entităţi paralele, ci, deşi distincte, ele se întrepătrund şi se conţin reciproc.
- Cultura oferă sol fertil credinţei, iar credinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identităţii unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnul istoriei şi demnitatea neamului.
- Credința creştină sfinţeşte sufletul poporului şi transfigurează cultura într-o comuniune între generaţii, iar cultura, la rândul ei, ajută credința să se exprime în mod dinamic şi durabil.
- Cultura este totalitatea relaţiilor cultivate de om în contactul său cu existenţa înconjurătoare: de la modul în care omul cultivă pământul şi studiază stelele, până la felul în care cultivă prietenia şi poezia.
- Prin cultură, omul exprimă atât modul său de viaţă în lumea aceasta, cât şi crezul şi înţelegerea pe care el le are despre viaţă şi despre rolul său în lume. În starea ei originară şi normală, aşa cum este ea voită de Creator, întreaga existenţă activă a omului este într-un fel cultică, religioasă, întrucât ea se desfăşoară în prezenţa şi în creaţia lui Dumnezeu.
- Întrucât prin credinţă omul cultivă relaţia sa cu Dumnezeu-Creatorul, cultul religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. În acest sens se confirmă adevărul că „sufletul culturii este cultura sufletului”.
- Credincios lui Hristos şi deci iubit de Hristos, Care „ieri şi azi şi în veci, este acelaşi“ (Evrei 13:8), poporul român exprimă în cultura sa creştină ceea ce rodeşte din întâlnirea credinţei sale statornice în Dumnezeu cu istoria frământată şi schimbătoare a oamenilor.
