De sărbătoarea Înălţării Domnului şi Ziua Eroilor români, gândurile credincioşilor se îndreaptă spre un locaş de rugăciune şi înălţare spirituală a poporului român care este în plin proces de edificare, Catedrala Mântuirii Neamului. Viitoarea Catedrală Patriarhală de la Bucureşti, de pe Calea 13 Septembrie, închinată marelui praznic împărătesc de astăzi, reprezintă un ideal al naţiunii române apărut în vremuri de mari încercări şi izbândă cu ajutorul lui Dumnezeu.
Războiul de Independenţă din 1877- 1878 a însemnat şi victoria finală a Principatelor Române unite împotriva Imperiului Otoman. Odată cu această mare izbândă s-a conturat în conştiinţa naţională ideea ridicării unei catedrale care să marcheze momentul eliberării istorice. Principele Carol I al României (1839-1914) a spus că trebuie să se ridice o catedrală în capitala ţării, ca simbol al unităţii sufleteşti a poporului român, dar şi ca mulţumire către Dumnezeu pentru eliberarea românilor de ocupaţia turcească. În anul 1884, la trei ani după ce România a devenit oficial regat, s-a alocat din bugetul ţării, la dorinţa expresă a regelui Carol I, suma de 5 milioane de lei aur pentru ridicarea Ca-tedralei Mântuirii Neamului. Această sumă reprezenta în jur de 5% din bugetul ţării. Pe lângă motivaţia spirituală, a fost exprimată şi o motivaţie practică: nici unul din cele 100 de locaşuri de rugăciune ale Bucureştiului nu era suficient de încăpător pentru a-i găzdui pe toţi credincioşii care doreau să participe la o slujbă de Te Deum săvârşită în prezenţa regelui sau la o Sfântă Liturghie săvârşită de mitropolitul-primat al României. Alături de această iniţiativă a statului român, s-a afirmat nevoia ca întreaga naţiune română să participe la ridicarea viitoarei catedrale. De o foarte mare frumuseţe a fost apelul Mitropolitului-primat al României Calinic Miclescu (1875- 1886): „Daţi, vă rugăm, credincioşilor, fiecare obolul vostru; darul cât de modest al săracului va fi tot aşa de bine primit ca şi acel al bogatului, precum a fost bine primit şi banul văduvei din Evanghelie“. În ciuda entuziamului colectiv, primul care a abandonat acest deziderat naţional a fost statul român. În 1892 şi 1898, la cererea oamenilor politici Take Ionescu şi Spiru Haret, o mare parte din suma de 5 milioane de lei aur prevăzută în 1884 pentru ridicarea catedralei a fost redirecţionată pentru alte întrebuinţări. La 1900, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice Constantin Istrate a arătat că şi restul creditului din 1884 a fost cheltuit şi a plasat misiunea ridicării Catedralei Mântuirii Neamului în sarcina exclusivă a Sfântului Sinod.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
