Constantin cel Mare şi Edictul de la Milan

Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârşitul vieţii lui, cum sunt înclinaţi unii să considere. Şi nu a fost nici dictată de vreun interes politic. Viziunea de dinaintea luptei date la Pons Milvius de la Roma în octombrie 312 e cea care a schimbat cursul vieţii imperatorului roman şi a determinat în februarie 313 proclamarea Edictului de la Mediolanum (Milan). Academicianul Emilian Popescu, unul dintre cei mai cunoscuţi bizantinologi români, ne explică contextul istoric în care a trăit Constantin cel Mare şi cum li s-a acordat creştinilor libertate de manifestare a credinţei lor.
Domnule profesor, care sunt perspectivele istoriografiei universale din care a fost privită figura împăratului Constantin cel Mare?
 
În legătură cu persoana lui Constantin cel Mare există o literatură cu două direcţii: una care îl critică pe acest împărat, spunând că nu s-a creştinat sincer şi că a adoptat creştinismul numai din motive strategice, fiindcă în vremea aceea creştinii se înmulţiseră foarte mult în imperiu şi deveniseră o forţă. Lucrul acesta l-a afirmat pe la 1853 învăţatul german Jakob Burckhardt, la Basel, Elveţia. El a scris o carte despre Constantin cel Mare, reprezentând această linie negativă. Mai târziu, în perioada interbelică, un profesor de la Bruxelles, Henri Grégoire, a spus şi el cam acelaşi lucru, că ceea ce a relatat Eusebiu de Cezareea despre convertirea lui Constantin este o interpolare mai târzie, nu din vremea sa, şi că e vorba, în fapt, de o repetiţie a unei viziuni pe care împăratul a avut-o într-o localitate din Galia, unde era un templu al lui Apollo, acolo arătându-i-se zeul şi profeţindu-i anumite lucruri.
 
Aceste două persoane, oameni importanţi în domeniu, neorientaţi însă bine din punct de vedere ştiinţific şi religios, au avut adepţi.
 
Dar perioada contestării lui Constantin a trecut pentru că persoana şi opera lui Eusebiu de Cezareea au găsit şi apărători. Dacă unii au spus că istoricul antic creştin nu are acoperire în toate afirmaţiile sale şi că ceea ce spune despre Constantin este o laudă fără suport şi că nici celelalte informaţii istorice nu corespund realităţii, totuşi, aceste lucruri s-au dovedit nefondate pentru că, între timp, alţi istorici au descoperit că pentru o serie întreagă de acte oficiale pe care Eusebiu le copiază şi le dă în Istoria bisericească au fost găsite copii ale lor, în documente, inscripţii pe piatră, căpătând o valoare indiscutabilă. Astfel, figura lui Constantin reuşeşte să apară într-o lumină bună, şi această perspectivă o găsim la un erudit francez, Charles Pietri, reflectată într-o lucrare vastă, o enciclopedie, Histoire du christianisme des origines à nos jours, apărută la Paris în mai multe volume. Al doilea volum este dedicat lui Constantin. Pietri cunoaşte şi prisma negativă prin care a fost privit primul împărat roman creştin, pe care nu o mai consideră valabilă în momentul de faţă. Astfel că îl prezintă pe Constantin în viziunea aceasta, creştină. În sprijinul acestei prezentări, el arată şi valoarea documentelor arheologice şi numismatice care privesc persoana lui Constantin.
Ostatic la Nicomedia, Constantin a fost impresionat de persecuţia împotriva creştinilor
Prin ce anume a fost pregătit Edictul de la Milan?
 
În legătură cu acest edict, până să ajungem în 313, la Constantin cel Mare sesizăm o evoluţie, începând cu semnarea actului dat de Galeriu, deci înainte de arătarea semnului Sfintei Cruci la Roma, fapt care l-a marcat fundamental pe Constantin. Această arătare sau viziune a avut loc în timpul zilei, în amiaza mare, iar în noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos şi i-a lămurit semnificaţia Crucii, spunându-i că aceasta este un semn de biruinţă şi că, pusă pe steagurile armatei şi îmbrăcămintea ostaşilor, Crucea va aduce victoria.
 
Lucrul acesta l-a tulburat, dar şi convins că este un ajutor care poate fi luat în considerare. În continuare, el s-a informat de la preoţii Bisericii, luând ca sfetnic, colaborator, pe un episcop din Spania, Hosius de Cordoba. Spania intra sub autoritatea împăratului Constantin. Constantin s-a urcat pe tron la 306, în Britania, unde tatăl său, Constantius Chlor, a murit în regiunea oraşului York, după o luptă cu picţii, un trib din Anglia de azi.
 
Armata l-a ridicat la rangul de succesor şi împărat al Apusului pe Constantin, fiul celui decedat căzut în luptă, Constantius. Astfel, acesta stăpânea Britania, Galia, Germania şi Spania.
 
Drumul lui spre religia creştină a fost pregătit totuşi cu mult înainte de 311. Trebuie să ţinem seama că împăratul Constantin era fiul lui Constantius Chlor. Acest împărat din Apus nu i-a persecutat pe creştini. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită, a ajuns spre Roma şi, informat că armata rivalului său este puternică şi odihnită, spune Eusebiu, l-a apucat frica. Atunci s-a rugat dumnezeului tatălui său, monos theos, adică singurului dumnezeu. Nu e vorba aici că se închina unui singur dumnezeu, ci avem prezentă o formă de henotheism, în sensul că aveai un zeu principal, ceilalţi zei fiind lăsaţi la o parte, consideraţi de mâna a doua.
 
Împăratul Constantius era probabil henoteist, avea un zeu principal, Sol Invictus, Soarele neînvins, o formă de cinstire a zeului Mithra venit din Răsărit. Soarele era considerat ca o divinitate intermediară între divinitatea supremă şi omenire. Primul contact al lui Constantin cu creştinii a fost atunci când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Diocleţian de la Nicomedia, în vremea când tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian.
 
Diocleţian era împăratul patron al tuturor şi avea un coleg la Roma, pe Maximian, care desemnase ca cezar pe Constantius Chlor, iar dincoace, în Răsărit, Diocleţian l-a luat ca cezar pe Galeriu, ginerele lui.
 
Ostatic la Nicomedia, Constantin avea rangul de tribun şi participa la războaie. A luptat în Răsărit împotriva perşilor, remarcându-se ca un bun militar. Se spune că Diocleţian chiar l-a pus la grele încercări, cu gândul că poate Constantin va muri şi aşa va scăpa de el. Faptele acestea s-au întâmplat înainte de 303-304, când a început persecuţia.
 
În acei ani de teroare pentru Biserică, Constantin se afla la Nicomedia. Miile de creştini care au suferit trebuie să-l fi impresionat foarte mult. A văzut cu ochii lui ce se întâmpla acolo. Numai la palatul imperial din Nicomedia erau sute de slujitori, funcţionari mai mărunţi, care au fost încolonaţi pe două rânduri, duşi la mare şi înecaţi acolo. Chiar în calendarul creştin al lunii ianuarie se pomenesc numai într-o zi 20.000 de martiri creştini omorâţi la Nicomedia. Acest oraş era vestit pentru numeroasa populaţie care îmbrăţişase creştinismul încă din timpul stăpânirii lui Traian, anii 107-108. Avem mărturia lui Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, care se plângea într-o scrisoare către împărat că nu ştie ce să mai facă cu creştinii numeroşi, aflaţi şi la ţară, şi la oraş, adunaţi la slujbele lor. Era deci o zonă foarte populată de creştini. Cu siguranţă că tribunul ostatic a avut legături cu ei. Mama lui, Elena, era dintr-un oraş, Drepanum, căruia Constantin i-a dat numele de Hellenopolis, cetate aflată la Bosfor. Era imposibil ca în acest mediu cei doi să nu fi auzit de credinţa creştină şi suferinţele celor ce o acceptaseră.
 
Atât de puternică era credinţa creştinilor din Nicomedia, încât aceştia îşi făcuseră o biserică chiar lângă palatul imperial. Şi, ne spune Lactanţiu, când au ieşit comandantul armatei şi marii demnitari în piaţa publică cu edictul de persecuţie şi l-au citit, aveau ordinul de a da foc la biserică, de a-i confisca odoarele, mai ales simulacrum dei pentru păgâni, adică icoana Mântuitorului, pentru a le distruge. Însă creştinii de la palat aflaseră de planurile ticluite împotriva lor şi i-au informat pe cei de la biserică pentru a ascunde tot ce era de preţ, vase şi cărţi. Nici bisericii păgânii nu au putut să-i dea foc, pentru că aceasta era foarte aproape de palat, iar incendiul era posibil să cuprindă şi reşedinţa imperială. Acesta era contextul istoric al începutului de secol IV.
 
Care este diferenţa între edict şi rescript?
 
Secolul al III-lea a fost deosebit de sângeros în ce priveşte oprimarea creştinilor. Împăratului Valerian, mort pe la 257-258 într-un război cu perşii, care l-au prins şi l-au jupuit de viu, apoi i-au dat foc, un persecutor feroce, i-a precedat un alt mare persecutor, Deciu, care între 249 şi 250 (251) a decretat persecuţia generală a creştinilor. Până atunci se manifestaseră persecuţii locale. Deosebirea dintre rescript şi edict este legată de zona în care acţiona o anumită măsură a autorităţilor. Rescriptele erau date de guvernatorii locali, fiindcă se crease atunci impresia că populaţia creştină, neaducând jertfe zeilor, necinstind divinităţile tradiţionale, păgâne, aduce prejudicii credinţei publice. Se strica astfel acea pax deorum de care vorbeşte Cicero. Exista în lumea antică o convenţie: do ut des, „îţi dau ca să-mi dai“, care funcţiona în orice tip de relaţie, între oameni sau aceştia şi divinitate. „Eu te slăvesc, tu trebuie să-mi dai şi mie ceva.“ Prin urmare, creştinii supărând pe zei prin indiferenţa lor vizavi de ei, toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului erau, chipurile, cauzate de lipsa de pietate a acestora faţă de divinităţile păgâne şi persoana împăratului, considerată şi ea divină. Asemenea măsuri au fost luate în multe locuri din imperiu. Când s-au întâlnit la Mediolanum, cei doi împăraţi aveau în spate acest trecut. Constantin, crescut într-un mediu creştin, cu experienţa persecuţiei de la Nicomedia, cu credinţa tatălui său, care nu persecutase în Apus şi, nu în ultimul rând, influenţa mamei sale, Elena, născută într-o zonă cu mulţi creştini. Aceste precedente au contribuit la Edictul din 313.
 
Edictul de la Mediolanum este un act cu valabilitatea regională nelimitată, cu alte cuvinte, măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Astfel, fiecare, în zona unde stăpânea, punea în aplicare această lege.
Victoria de la Pons Milvius, obţinută prin inspiraţie divină

Cum a schimbat viziunea de la Roma viaţa lui Constantin?
 
Cine urmăreşte parcursul vieţii lui Constantin cel Mare constată un progres continuu pe linia creştinismului. Lucrul acesta e evident mai ales după acea viziune de la Roma, înaintea luptei cu rivalul său, Maxenţiu. Viziunea l-a marcat foarte tare. De aici înainte observăm fapte palpabile privind apropierea sinceră a împăratului de credinţa creştină, dovedite cu documente arheologice şi numismatice.
 
În mod normal, ca împărat roman, el trebuia, după victorie, să meargă la Templul lui Jupiter de pe Colina Capitoliului ca să aducă jertfe. Or, nu a făcut lucrul acesta. Într-un discurs care i-a fost adresat în anul 313, cu ocazia unei aniversări de la preluarea domniei, el, urcându-se pe tron în 306, se spune clar că nu a urmat drumul tradiţional al împăraţilor păgâni de dinaintea lui.
 
Apoi, pe Arcul de Triumf de la Roma, ridicat de senatori şi autorităţile locale din oraş, deşi nu este reprezentată viziunea lui Constantin, într-o inscripţie de pe Arc este menţionat faptul că el a obţinut victoria datorită inspiraţiei divinităţii şi puterii minţii sale, instinctu divinitatis et magnitudine mentis.
 
În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate deplină creştinilor. O atitudine pro-creştină a lui Constantin se manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare persecutor al creştinilor, ginerele împăratului Diocleţian, s-a îmbolnăvit de un cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturiseşte că împăratul se umpluse de viermi, şi din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuţia creştinilor ar putea fi motivul bolii sale grave. În această situaţie disperată, Galeriu dă un edict de toleranţă pentru creştini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creştinilor pentru a exista, cu obligaţia de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului şi bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu ca împărat de Răsărit şi de Constantin ca reprezentant al Apusului.
 
La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui Galeriu din partea de răsărit a imperiului acceptă şi el continuarea acestui gest faţă de creştini, contrasemnând edictul. Cei doi, Constantin şi Liciniu, erau în relaţii bune în acea perioadă. Mai târziu, au intervenit rivalităţi între împăraţi, iar Liciniu şi-a manifestat în cele din urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creştini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroşi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos în această vreme.

Primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor

Cum a fost pus în aplicare edictul?
 
Textul edictului s-a trimis guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăbliţe de bronz sau în piatră. Şi s-au găsit fragmente. Lactanţiu, care se afla la Nicomedia, a copiat textul, iar după el, Eusebiu de Cezareea. Oamenii aceştia au trăit evenimentele respective, deci spusele lor au valabilitate incontestabilă.
 
Şi mai e un lucru. Eusebiu de Cezareea a fost un mare cărturar, care s-a impus în timpul său. Cu ucenicia făcută la Cezareea Palestinei, la şcoala lui Origen, a avut ca mentor un profesor, Pamfil, continuator al operei lui Origen. Aşa de mult l-a iubit Eusebiu pe Pamfil, încât nu se cunosc părinţii primului, ci el a rămas în documente ca Eusebiu al lui Pamfil. Maestrul lui Eusebiu a murit martir. Autoritatea lui Eusebiu a fost deosebită. După Sinodul I Ecumenic, când acesta cocheta cu arienii, el a intrat mai mult în legătură cu împăratul Constantin. Nu e întâmplător că el, ca episcop de Cezareea, a primit comanda imperială de a face 50 de Biblii, scrise frumos, pe care Constantin le-a oferit ca dar bisericilor mai importante din imperiu. Această comandă s-a făcut la Cezareea, ştiindu-se tradiţia de exegeză biblică existentă aici. Nu s-a păstrat în zilele noastre nici un exemplar din această comandă, dar există dovezi care atestă îndeplinirea poruncii împăratului.
 
Eusebiu a intrat în legătură mai apropiată cu Constantin. Deşi la Sinodul I Ecumenic el a fost înfrânt, formula lui teologică nefiind agreată de episcopi,  nu s-a revoltat şi a devenit cu timpul un om cu acces la palat. El scrie că arătarea pe care a avut-o Constantin la Pons Milvius, de la Roma, i-a fost confirmată sub jurământ acestuia, după 25 de ani de la eveniment. Este o realitate pentru că tot ceea ce a urmat reprezintă fapte săvârşite în favoarea creştinilor. O dovedeşte şi numismatica. O medalie mare de argint, emisă în anul 315, la Ticinum (Italia) îl înfăţişează pe Constantin având pe coiful său semnul chrismei.
 
Apoi există monede de pe teritoriul Panoniei de Sud, din Siscia, cu însemne creştine pe ele. Toate datează dinainte de 325.
 
De asemenea, în scrisorile lui Constantin cel Mare către un guvernator pe nume Anullinus, din Cartagina, îi porunceşte acestuia să acorde drepturi creştinilor şi bani pentru bisericile de acolo. Cine nu dă crezare acestor fapte este orb.
 
Edictul de la Mediolanum prevedea libertatea de conştiinţă religioasă pentru toţi cetăţenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei pot de acum să-şi manifeste credinţa în care cred că se pot mântui. Şi toate acestea vor contribui la consolidarea păcii şi bunăstării în imperiu.
 
Creştinilor li se dădeau înapoi şi bunurile confiscate, biserici, cimitire, imobile ale comunităţilor creştine. Prin aceste măsuri, Biserica devenea o instituţie publică licită.
 
Mai târziu, după înlăturarea lui Liciniu, dispoziţiile lui Constantin, publicate de Eusebiu, consemnau alte drepturi în favoarea creştinilor.
 
Edictul de la Mediolanum reprezintă astfel primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor. Celelalte culte existente se menţin în continuare, dar nu mai sunt favorizate de împărat.
 
Constantin, un strălucit strateg şi militar, şi-a păstrat titlul de pontifex maximus, titulatură care a mai fost purtată până la împăratul Teodosie I de toţi împăraţii. De ce? Imperiul era mai mult de jumătate păgân. Or, în acea vreme era imposibil ca un împărat creştin să domnească peste un imperiu cu tradiţie păgână. Dar Constantin şi-a ridicat dintre creştini mari demnitari şi a sprijinit sub diferite forme credinţa creştină, care a devenit şi credinţa lui.
 
Mulţi îi reproşează că s-a botezat doar pe patul de moarte. Să ne amintim că mulţi dintre  marii sfinţi ai Bisericii, Vasile, Grigorie de Nazianz, s-au botezat mai târziu. Se considera că ar fi bine dacă se poate să te botezi în râul Iordan, lucru dorit chiar de Constantin, care proiectase o campanie militară împotriva regelui Sapor al perşilor. Însă războiul nu a mai avut loc, Constantin botezându-se într-un orăşel de lângă Nicomedia. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 02 2013)


10.02.2013 | 15:45

Galerie foto

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia lansării Proiectului Alege Şcoala în regiunile de dezvoltare Vest, Sud-Vest Oltenia şi Nord-Vest! (aprilie 2014-octombrie 2015):

Ştiri Patriarhie

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împlinește la 22 iulie 2014, 63 de ani de viață.
Între personalităţile ilus­tre ale neamului ro­mânesc, Prea­feri­ci­tul Părinte Patriarh Daniel se distinge cu o...
Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel împlinește 63 de ani astăzi, 22 iulie 2014. Cu prilejul acestui moment aniversar, la...
Numeroase biserici de parohie şi mănăstiri din întreaga ţară şi-au sărbătorit ieri, 20 iulie, ocrotitorul, Sfântul Slăvit Proroc...
Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi, 20 iulie 2014, în Duminica a VI-a după...