Situația creștinilor din Imperiul Roman în primele trei secole

Aurelian. Un împărat roman care a rămas în istorie drept persecutor al creștinilor. În pofida interesului arătat activității Bisericii pe care a susținut-o indirect prin exilarea lui Pavel de Samosata, precum și a lipsei clare de dovezi a unei persecuții pe scară largă, Aurelian nu a fost niciodată pus alături de figuri care au sprijinit creștinismul precum Antoninus Pius, Filip Arabul sau Alexandru Sever. Știm însă suficiente lucruri despre el, așa cum credem?

Cuvintele lui Lactanțiu despre împăratul Aurelian sunt următoarele: „Aurelian, fiindcă era nebun și nesocotit din fire, deși își amintea de captivitatea lui Valerian, uitând totuși nelegiuirea și pedeapsa acestuia, a stârnit prin faptele sale pline de cruzime mânia lui Dumnezeu. De fapt, lui Aurelian nu i-a fost îngăduit nici măcar să săvârșească ceea ce plănuise, căci moartea l-a cuprins în toiul primelor sale accese de nebunie. Decretele sale sângeroase încă nu ajunseseră în provinciile mai îndepărtate, când, la Cenofrurium, o localitate din Tracia, șAurelianț zăcea deja la pământ într-o baltă de sânge, fiind ucis de prietenii săi din cauza unei false suspiciuni” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 53-55). Sunt multe aspecte lăsate la o parte în această relatare arbitrară, caracteristică lucrării lui Lactanțiu. În primul rând, Aurelian a fost un împărat care nu a persecutat creștinii în timpul domniei sale, ci numai la finalul acesteia a dorit să o facă, un fapt pe care Lactanțiu îl recunoaște indirect în ultima frază, deși s-ar putea înțelege de aici că persecuția începuse deja la moartea sa, un fapt neadevărat. În al doilea rând, Aurelian a fost ucis de propriul secretar, acesta din urmă răzbunându-se pe el pentru un conflict personal. Comparația cu prietenii care îl ucid pe Aurelian datorită unor simple zvonuri este neavenită. În al treilea rând, Lactanțiu omite fie din neștiință, fie din rea voință un fapt extrem de important din viața lui Aurelian, și anume implicarea acestuia în exilarea lui Pavel de Samosata, unul dintre ereticii cei mai periculoși din secolul al III-lea. Până la implicarea romanilor în acest caz, Pavel de Samosata nu a putut fi exilat. Nu pare bizar ca un împărat roman care dă o astfel de dispoziție favorabilă Bisericii să fie bântuit totodată de gânduri sângeroase la adresa comunităților creștine? Mult mai aproape de adevăr este relatarea lui Eusebiu de Cezareea: „Întrucât Pavel n-a vrut în nici un chip să iasă din casele Bisericii, împăratul Aurelian a dat o decizie favorabilă, în sensul ca acestea să fie repartizate acelora care vor sta în corespondență cu episcopii creștini din Italia și cu Biserica Romei. Abia în felul acesta persoana sus-menționată a fost scoasă din Biserică, cu ultima rușine, de autoritatea civilă. Aceasta era, așadar, atitudinea lui Aurelian față de noi; dar cu trecerea timpului părerile lui despre noi au început să se schimbe și, îndemnat de unii sfetnici, se gândea să reînceapă prigoana împotriva noastră, lucru despre care circulau zvonuri tot mai insistente” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, col. PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, pp. 305-306). Eusebiu de Cezareea, spre deosebire de Lactanțiu, ne mărturisește clar implicarea lui Aurelian în bunul mers al activității Bisericii în zona de Răsărit a Imperiului Roman. Practic, exilarea lui Pavel de Samosata s-a putut petrece abia după ce romanii au recucerit Antiohia, unde acesta se refugiase și de unde nu mai dorea să plece, deoarece câștigase încrederea reginei Zenobia din Palmyra, o înverșunată adversară a romanilor, dar care a fost înfrântă în cele din urmă de disciplinatul Aurelian. Pe lângă acest aspect, Eusebiu de Cezareea afirmă cât se poate de clar că existau numai zvonuri de persecuție înainte de moartea lui Aurelian. El le pune, așa cum face de obicei, pe seama unor sfetnici ai împăratului, potrivnici credinței creștine. Așadar, persecuția lui Aurelian a reprezentat în realitate, dacă a fost chiar și atât, numai un proiect care a murit în fașă odată cu cel care ar fi trebuit să îl pună în aplicare.

Sol Invictus, cea mai înaltă zeitate pentru Aurelian

Despre personalitatea lui Aurelian cunoaștem câteva aspecte importante. În primul rând, era un soldat priceput și un om disciplinat. Mâna de fier cu care își conducea trupele i-a câștigat respectul acestora. Romanii erau un popor disciplinat, parcă menit să întrețină ordinea oriunde reușea să cucerească un teritoriu. În pofida calităților sale militare însă, Aurelian nu a reușit să îi învingă decisiv pe marcomani și a fost silit să își retragă trupele din zona Daciei (așa-numita „retragere aureliană”). Resursele vastului imperiu nu ajungeau pentru a păstra imensitatea de teritorii. Un aspect interesant al vieții lui Aurelian se leagă de modelul pe care îl alesese încă de la începutul carierei sale. Aurelian era cucerit de viața dusă de Alexandru cel Mare. Încerca să îi imite ținuta și comportamentul. Astfel, în cursul unei campanii, aflând că unul dintre soldații săi comisese adulter cu soția celui care îl cazase, a poruncit să fie ucis și dat ca exemplul tuturor celorlalți. Motivul nu a constat atât de mult în fapta în sine, cât în ideea că Alexandru cel Mare procedase la fel într-o situație similară. De asemenea, textul faimoasei lucrări „Historia Augusta” ne prezintă un pasaj interesant în care Aurelian are o viziune a cunoscutului filozof și taumaturg păgân Apollonius din Tiana. Astfel, pe când se afla în fața orașului Tianei, care era aliat acum cu regina Zenobia a Palmyrei, Aurelian l-a văzut pe Apollonius. Acesta l-a rugat să nu le facă nici un rău oamenilor din orașul său natal și să fie milostiv cu propriii săi soldați. Știm despre Apollonius că se închina soarelui de trei ori pe zi. Inspirat de viziunea primită, Aurelian a zdrobit trupele conduse de Zenobia și a mers apoi să se închine în templul dedicat soarelui pe care l-a recunoscut drept cel mai înalt zeu (pentru mai multe detalii vezi capitolul despre Aurelian din lucrarea lui Paul Stephenson, „Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor”, Quercus, Londra, 2011, pp. 79-84). Sol Invictus a devenit astfel cea mai înaltă zeitate pentru Aurelian. Însă există aici un aspect remarcat de Stephenson, și anume că viziunea lui Aurelian este plagiată după cea existentă în lucrarea lui Eusebiu de Cezareea și care descrie întâlnirea dintre Constantin cel Mare și Hristos. Practic, Hristos este înlocuit aici cu Apollonius din Tyana, iar Constantin cu Aurelian. Autorul păgân al lucrării „Historia Augusta” a vrut să fie ironic, astfel, precizând indirect că, în timp ce Apollonius îl îndeamnă pe Aurelian să fie milostiv, Hristos este nemilostiv, îndemnându-l pe Constantin cel Mare să lupte cu tărie împotriva lui Maxentius. Conflictele dintre păgâni și creștini nu s-au încheiat odată cu venirea la domnie a Sfântului Constantin cel Mare, iar dovezile scrise ne demonstrează cu prisosință acest aspect. În materialul următor ne vom îndrepta atenția asupra persoanei și domniei lui Dioclețian, poate cel mai înverșunat adversar al creștinismului din primele trei secole.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente