La data de 18 ianuarie, Sinaxarele ortodoxe consemnează pomenirea „celor dintre Sfinți Părinților noștri Atanasie și Chiril, patriarhii Alexandriei”. Adică prăznuirea comună a celor mai de seamă ierarhi ai Bisericii Alexandriei și, totodată, a unora dintre cei mai mari Părinți și Dascăli ai Bisericii Universale. Vrednicia și măreția lor sunt inspirat evidențiate și în slujba sărbătorii: „Cu mâna Ta cea necuprinsă și cu puterea cea negrăită, Biserica Ta acum o ai făcut Cer, Îndurate, arătând cu adevărat pe acești doi mari și cuvioși luminători străluciți, care au luminat lumea, pe preaînțeleptul Atanasie împreună cu preadumnezeiescul Chiril. Deci, cu rugăciunile lor gonind noaptea eresurilor, risipește toată negura vrăjmașilor, Mântuitorule” (Canonul Utreniei).
Mai multe informații despre viața și opera acestor mari ierarhi aflăm dintr-un articol publicat în ‘Ziarul Lumina’, din data de 17 ianuarie 2010 pe care îl redăm în cele ce urmează:
Neîntrecuți teologi și neînfricați apărători ai dreptei credințe, ei au luptat împotriva a două dintre cele mai mari erezii ce au zguduit Biserica în veacurile al IV-lea și al V-lea: arianismul și nestorianismul. Contribuția lor fundamentală este confirmată de faptul că nu se poate astăzi aborda teologia trinitară făcând abstracție de învățătura Sfântului Atanasie și nici hristologia fără a ne raporta nemijlocit la scrierile Sfântului Chiril.
„Diacon, fără de barbă, șezând și scriind începutul Simbolului Credinței”
Marele Atanasie s-a născut în Alexandria, în 295 sau 296, și a primit o temeinică educație clasică și teologică. La 24 de ani a fost hirotonit diacon de către arhiepiscopul cetății, Alexandru, încredințându-i-se totodată și funcția de secretar al acestuia. În această calitate și-a însoțit episcopul la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325, care a condamnat erezia lui Arie. Iconografia ortodoxă surprinde acest moment în scena intitulată Sinodul Întâi Ecumenic, în care Atanasie apare zugrăvit ca „diacon, fără de barbă, șezând și scriind începutul Simbolului Credinței”.
Preot în Alexandria, Arie începuse încă din 318 să-și răspândească în public ideile sale eretice, învățând că Fiul a fost creat din voința Tatălui, mai înainte de întemeierea lumii, dar nu din veșnicie, fiind de fapt un fiu adoptiv al Tatălui (deci străin de ființa dumnezeiască), cea mai înaltă creatură prin care Dumnezeu a creat toate făpturile. Erezia sa, tributară în foarte mare măsură concepțiilor filosofice ale vremii, a determinat reacția promptă a episcopului său Alexandru, care a convocat un Sinod al episcopilor din Egipt, Libia și Pentapole, ce l-a condamnat pe Arie și doctrina sa trinitară. După ce a părăsit Egiptul, poposind în Cezareea Palestinei și în Nicomidia, ereziarhul s-a reîntors în Alexandria, agitând puternic spiritele.
Îngrijorat de amploarea pe care o lua disputa, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a convocat cel dintâi Sinod Ecumenic, care și-a desfășurat lucrările la Niceea, între 20 mai și 25 august 325, cu participarea a 318 ierarhi, prezidați de Eustatie al Antiohiei și Alexandru al Constantinopolului. Sinodul, sub influența decisivă a diaconului Atanasie, a condamnat categoric erezia ariană și a formulat un simbol de credință, cunoscut sub numele de Simbolul niceean, în care se afirma limpede dumnezeirea Fiului, precizându-se că El este deoființă cu Tatăl. Celor șapte articole de credință de la Niceea li s-au adăugat în 381 alte cinci articole, elaborate la Constantinopol de către Sinodul al II-lea Ecumenic, formând împreună Simbolul de Credință sau Crezul, folosit până astăzi în Biserica Ortodoxă.
Apărătorul Crezului de la Niceea
După moartea lui Alexandru, în 328, Sfântul Atanasie i-a urmat pe scaunul arhiepiscopal. Atitudinea sa intransigentă împotriva arienilor, opoziția sa fermă față de inițiativa reprimirii lui Arie în Biserică (care va muri pe neașteptate în 336) i-au atras numeroși dușmani. Meletienii și arienii, grupați sub conducerea episcopului Eusebiu de Nicomidia, au inventat numeroase capete de acuzare împotriva Sfântului, pe care le-au prezentat împăratului, reușind să-l convingă să convoace neîntârziat un Sinod care să analizeze cazul neînfricatului ierarh alexandrin. Reuniți în 335 într-un Sinod inițial la Cezareea Palestinei, apoi la Tyr, acuzatorii l-au depus din treaptă și l-au determinat pe împărat să-l exileze la Treveri, în Germania. Dar acesta nu a dispus numirea altui arhiepiscop pe scaunul Alexandriei și nici nu l-a împiedicat pe Atanasie să comunice cu păstoriții săi.
Redobândindu-și scaunul după moartea lui Constantin cel Mare (337), Sfântul a reușit să întrunească în 338 un Sinod al episcopilor din Egipt, Libia și Pentapole, care a recunoscut hotărârile Sinodului I Ecumenic și a condamnat ferm acțiunile arienilor. Și tot acum se pare că a finalizat cele Trei cuvântări împotriva arienilor, în care expune și combate doctrina lui Arie, apărând definiția dogmatică de la Niceea și fundamentând teologia trinitară, într-o manieră devenită normativă în Biserica Ortodoxă. El arată că crearea lumii, în timp, prin voința lui Dumnezeu este total diferită de „Nașterea după fire” veșnică a Fiului din Tatăl, care presupune identitatea firii Născătorului cu Cel născut. Fiul lui Dumnezeu este necreat, veșnic și deoființă cu Tatăl și S-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei.
După ce un nou Sinod arian (Antiohia, 339) l-a depus, Atanasie s-a refugiat la Roma, iar în locul său a fost instalat un intrus capadocian, pe nume Grigorie. Aici a reușit să facă cunoscută Ortodoxia niceeană și l-a convins pe papa Iuliu I să convoace un Sinod (341) care a condamnat arianismul și care l-a absolvit pe Atanasie de acuzele invocate de dușmanii săi, pentru ca doi ani mai târziu Sinodul de la Sardica să-l repună în treapta episcopală. La presiunile fratelui său Constans (împăratul Apusului), împăratul Constanțiu (337-361), fiul marelui Constantin, i-a permis în 345 Sfântului să se reîntoarcă la Alexandria, unde acesta a fost primit triumfal, ca mărturisitor și apărător al Ortodoxiei.
Însă același Constanțiu, susținător fervent al arianismului, a convocat mai târziu două Sinoade (Arles, 353, și Milano, 355), care au respins Ortodoxia niceeană și l-au condamnat din nou pe Sfântul Atanasie, care a fost exilat alături de papa Liberiu și bătrânul episcop Osiu de Cordoba. Și-a petrecut cei șase ani de exil (356-362) ascuns printre monahii egipteni din Tebaida și Nitria, care au avut de suferit datorită refuzului de a-l preda autorităților pe Atanasie. Între timp, arienii instalaseră pe scaunul său pe un alt capadocian, Gheorghe, care, după ce fusese izgonit de credincioși, s-a reîntors și a sfârșit ucis de mâinile păgânilor în 361.
„Un Dumnezeu cinstim în Treime și trei fețe întru o unime”
În ciuda pericolelor ce-l înconjurau, Sfântul Atanasie a reușit să compună acum cele mai multe din scrierile sale consacrate apărării Crezului de la Niceea. Dintre acestea, amintim doar Despre cele săvârșite de arieni, o lucrare adresată monahilor de pretutindeni, în care autorul condamnă în termeni duri politica imperială pro-ariană a lui Constanțiu. Tot acum dezvoltă pentru întâia oară liniile fundamentale ale pnevmatologiei ortodoxe (învățătura despre Sfântul Duh), în trei epistole adresate episcopului Serapion de Thmuis, și compune celebra Viață a Sfântului Antonie cel Mare, oferind cititorilor săi, monahi sau laici, un model desăvârșit de viețuire duhovnicească.
Sfântul a revenit la Alexandria în 362, grație ordinului emis de împăratul Iulian Apostatul (361-363), ce prevedea rechemarea tuturor episcopilor exilați de Constanțiu. Însă, tentativele sale de atragere la Ortodoxie a semiarienilor (care se arătau reticenți față de folosirea termenului deoființă), ce au condus la „Sinodul păcii” sau „al mărturisitorilor” (Alexandria, 362), nu au fost agreate de împăratul apostat care dorea dezbinarea Bisericii. Declarându-l pe Atanasie „distrugător al păcii și dușman al zeilor”, acesta l-a expulzat din cetate, în octombrie același an, dorind chiar asasinarea sa. Cu ajutorul proniei divine, Sfântul a scăpat însă de urmăritorii trimiși de împărat, refugiindu-se în comunitățile monahale din Tebaida.
Deși cel de-al IV-lea exil al Marelui Atanasie s-a încheiat repede, odată cu moartea neașteptată a lui Iulian, în 363, și urcarea pe tron a lui Jovian (363-364), el a păstorit pentru scurt timp, căci împăratul Valens (364-378), simpatizant declarat al arienilor și crunt persecutor al ortodocșilor, l-a condamnat în 365 la cel de-al V-lea exil. Urmărit noaptea de un grup de soldați care au înconjurat biserica în care slujea, Sfântul s-a ascuns timp de patru luni în vecinătatea Alexandriei. Temându-se însă de o iminentă revoltă a ortodocșilor din marea metropolă, Valens l-a grațiat pe Atanasie, care și-a reocupat scaunul la 1 februarie 366, definitiv de data aceasta, până la trecerea sa la cele veșnice, pe 2 mai 373.
Stâlp neclintit al Ortodoxiei niceene, pentru apărarea căreia a răbdat 16 ani de exil, Sfântul Atanasie cel Mare este prăznuit de Biserica Ortodoxă atât la data de 18 ianuarie, cât și pe 2 mai (Aducerea moaștelor sale în Constanti-nopol). În iconografie, el este redat în veșminte episcopale, dar în loc de sacos (veșmânt specific arhiereilor astăzi) poartă felon „polistavrion” (veșmânt ornat cu numeroase cruci, folosit astăzi de către preoți, dar comun celor două trepte clericale în sec. IV-V) și având capul descoperit. Conform indicațiilor conținute în Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, Sfântul trebuie zugrăvit ca un „om de mijloc la vârstă, cam spătos și la stat cam gârbov; vesel la față, frumos la fire, la cap pleșuv, cu nasul plecat, la fălci grăsuliu, cu barba lungă și cam lătișoară și tăiată puțintel la gură, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci cam plavoș”. Semnificativ este și unul dintre textele ce pot fi înscrise pe rotulusul pe care Sfântul îl ține în mână: „Un Dumnezeu cinstim în Treime și trei fețe (persoane) întru o unime, nici chipurile amestecând, nici ființa despărțind”.
„Pecetea Părinților”
Supranumit de către Anastasie Sinaitul „Pecetea Părinților”, Sfântul Chiril s-a născut la Alexandria în jurul anului 370, fiind nepotul de soră al patriarhului cetății, Teofil. După ce a primit o frumoasă educație în cadrul Școlii catehetice de aici, el a petrecut o perioadă de viețuire ascetică într-una din comunitățile monahale din Egipt (conform mărturiei Sfântului Isidor Pelusiotul). Hirotonit diacon și apoi preot de către Teofil, Chiril și-a însoțit unchiul la Sinodul de la Stejar din 403, care a hotărât în mod nedrept depunerea din scaun a Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, 14 ani mai târziu, în 417, el va reintroduce, în dipticele Bisericii Alexandriei, numele Sfântului Ioan.
Pe 17 octombrie 412, Sfântul Chiril îi succeda în scaun patriarhului Teofil, evidențiindu-se la începutul păstoririi sale printr-o politică intransigentă la adresa ereticilor novațieni (care respingeau pocăința celor ce săvârșeau păcate de moarte după Botez).
Fără îndoială, meritul considerabil care l-a impus pe Sfântul Chiril în conștiința Bisericii a fost lupta sa neobosită împotriva ereziei lui Nestorie. Antiohian de origine, odată ajuns patriarh de Constantinopol în aprilie 428, a început să învețe, sub influența dascălului său, Teodor de Mopsuestia, că în Iisus Hristos ar fi, de fapt, două persoane, una dumnezeiască și una omenească – Dumnezeu-Cuvântul S-a sălășluit prin har în omul Iisus, Care singur a pătimit, a murit și a înviat – și, ca urmare, Fecioarei Maria nu i s-ar cuveni titlul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), ci, cel mult, acela de Hristotokos (Născătoare de Hristos). Omiliile patriarhului Nestorie au determinat intervenția hotărâtă a Sfântului Chiril, care le-a condamnat în Omilia pascală din februarie 429, precum și într-o epistolă mai extinsă, adresată cu ocazia Paștilor, în același an, monahilor egipteni. El îi va adresa ereziarhului însuși două epistole, ultima fiind cunoscută sub numele de Epistola dogmatică. Mai mult chiar, Sfântul va reuși să-l determine pe papa Celestin să condamne, într-un Sinod ținut la Roma în august 430, erezia nestoriană. În octombrie același an, Sinodul din Alexandria îi va cere imperios lui Nestorie să lepede ideile sale eretice și să accepte doctrina hristologică a Sfântului Chiril, trimițându-i Epistola sinodală ce avea anexate cele 12 anatematisme compuse de patriarhul alexandrin.
Hristologia Sfântului Chiril, devenită doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pornind de la proclamarea evanghelică: „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), accentua faptul că în Iisus Hristos există o singură Persoană, cea a Cuvântului lui Dumnezeu, Care Și-a asumat firea omenească, născându-Se în mod minunat la „plinirea vremii” din Fecioara Maria, care este în sens propriu Născătoare de Dumnezeu. Cuvântul S-a unit după ipostas cu un trup însu-flețit, care a devenit al Său propriu prin iconomie și prin care a săvârșit mântuirea noastră.
„Al doilea Atanasie”
Temându-se de apariția unei schisme de proporții în biserică, în noiembrie 430 împăratul Teodosie al II-lea a convocat un Sinod Ecumenic (al III-lea) la Efes, pentru primăvara anului 431. În apărarea lui Nestorie au intervenit episcopii Andrei de Samosata și Teodoret de Cyr, care au combătut cele 12 anatematisme, Sfântul Chiril răspunzând obiecțiilor fiecăruia prin câte o apologie. În plus, el a adresat împăratului Teodosie al II-lea o mărturisire de credință intitulată Despre credința adevărată în Domnul nostru Iisus Hristos, precum și lucrarea Către regine, în două cărți, adresate surorilor împăratului, Arcadia și Maria, respectiv Pulheria.
Sinodul al III-lea Ecumenic și-a deschis lucrările pe 22 iunie 431, sub președinția Sfântului Chiril, hotărând încă din prima ședință depunerea și condamnarea lui Nestorie. Sosit cu oarecare întârziere în Efes, patriarhul Ioan al Antiohiei, susținător al lui Nestorie, a ținut cu episcopii săi un contra-sinod, pe 27 iunie, în care i-a depus și condamnat pe Sfântul Chiril și pe Memnon al Efesului. Pe 22 iulie, Părinții Sinodului, cărora li se adăugaseră între timp legații papali, au aprobat hotărârea dogmatică ce confirma titlul de Născătoare de Dumnezeu atribuit Fecioarei Maria și, implicit, cele 12 anatematisme ale Sfântului Chiril. Nemulțumit de dezbinarea existentă între tabăra antiohienilor și cea a Sfântului Chiril, împăratul Teodosie a dizolvat Sinodul, l-a înlăturat din scaun pe Nestorie și i-a întemnițat pentru scurt timp pe Sfântul Chiril și pe episcopul Memnon. Pe 15 octombrie, însă, cei doi au fost eliberați, iar împăratul a confirmat hotărârile dogmatice și canoanele Sinodului al III-lea Ecumenic. Pe 31 octombrie, Sfântul Chiril s-a întors în Alexandria, fiind primit ca un erou al credinței, ca un „al doilea Atanasie”. După îndelungi dezbateri și tatonări, în aprilie 433 s-a ajuns la o reconcilere între Sfântul Chiril al Alexandriei și Ioan al Antiohiei, ambii semnând un Simbol de Unire în care se recunoștea calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu și condamnarea lui Nestorie, simbol care va sta, prin sinteza dintre hristologia alexandrină și cea antiohiană, la baza definiției dogmatice de la Calcedon (451).
Sfântul Chiril a trecut la cele veșnice pe 27 iunie 444, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă atât la data de 18 ianuarie, împreună cu Sfântul Atanasie cel Mare, cât și separat, la data de 9 iunie.
În iconografie, el este redat în aceleași veșminte episcopale ca și Sfântul Atanasie, dar purtând pe cap un acoperâmânt (mitră) împodobit cu cruci. Iată cum apare el descris în Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna: „A fost puțintel neted la față și la frunte, cu sprâncenele groase, mari și rotunde, cu nasul plecat și gros la nări, lat la obraz și buzele mai groase; cu barba deasă și lungă, cam pleșuvatic la frunte, cu părul rar, cam galben, amestecând căruntețe”. De regulă, textul înscris pe rotulusul pe care-l poartă în mână este extras din dumnezeiasca Liturghie: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria”. El mai apare zugrăvit și în scena Sinodul al treilea Ecumenic, în veșminte arhierești, șezând în dreapta împăratului Teodosie al II-lea, simetric față de patriarhul Juvenalie al Ierusalimului.
