Dintre toate confesiunile creștine, mai ales Biserica Ortodoxă îi consideră pe Împărații Constantin și Elena „sfinți și întocmai cu Apostolii”, fapt ce ne determină să examinăm viața și activitatea lor, spre a ne lămuri mai în amănunt de vrednicia acestora, asemenea celei cuvenite Sfinților Apostoli.
Biserica noastră are motive bine întemeiate pentru a-și justifica atitudinea, comparând activitatea Sfinților Apostoli – care propovăduind Evanghelia de la un capăt până la celălalt al lumii au întemeiat atâtea Biserici creștine – cu acțiunea aceluia care a scos Biserica din catacombe, redându-i libertatea și totodată posibilitatea ei de afirmare. Și aceasta tocmai când persecuțiile împotriva creștinilor erau mai sângeroase și când legea atât de dură promulgată nu cu mult înainte de Diocletian, de a face să dispară chiar și numele de creștin, și după cum remarca cineva, a făcut să curgă prea mult sânge și cine știe dacă până la urmă ar mai fi avut de unde curge†¦ Tocmai în această perioadă, Providența divină Se descoperă lui Constantin pentru a opri vărsările de sânge și a da dreptul de „religio licita” Bisericii pe care Fiul lui Dumnezeu a câștigat-o cu scump sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28).
Eutropius ne spune despre Constantinus că „a fost un împărat care se poate asemui cu cei mai buni împărați†¦ De altfel, el avea cele mai frumoase însușiri sufletești și trupești. Izbânzile pe care le-a avut se datoresc nu atât norocului, cât mai mult priceperii lui†¦ Avea gust pentru artele frumoase și pentru literatură; prin dărnicia și prin purtarea sa căuta să-și câștige o iubire neprefăcută din partea poporului†¦”. Cunoaștem chiar și portretul fizic al primului împărat creștin din descrierea pe care ne-a lăsat-o cronicarul bizantin Cedrenus: „Era înalt la statură, cu gât puternic și umeri atletici, ceea ce îl făcea impunător, grav și maiestuos†¦ Fața lui fină se remarca printr-un nas acvilin moștenit de la mamă, prin obraji plini și rași, bărbie rotunjită și ușor proeminentă, părul tăiat scurt. Privirea lui apărea pătrunzătoare și sclipitoare†¦”1.
Vom încerca în cele ce urmează să punctăm câteva aspecte concrete care ne îndreptățesc să-i numim pe Sfinții Constantin și Elena „întocmai cu Apostolii”.
Dacă Sfinții Apostoli au creat cadrul moral al transpunerii în viață a principiilor evanghelice și le-au răspândit în lumea întreagă, urmând poruncii Mântuitorului, din aceeași poruncă divină, Sfântul Constantin a legiferat în întreg imperiul libertatea Bisericii. Așa cum Iisus S-a arătat lui Saul din Tars, prigonitorul de altădată al Bisericii, transformându-l prin lumina orbitoare de pe drumul Damascului în cel mai mare propovăduitor al Evangheliei, tot astfel, Sfântul Constantin i-a mărturisit cu jurământ istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea că „în miezul zilei i se arată crucea cu inscripția: «hac vince!»”2 (sau «in hoc signo vinces»). I se arată apoi în vis împreună cu acest semn și-i poruncește ca să facă semnul după asemănarea celui văzut pe cer, pe hainele soldaților, și acesta va fi ajutor de izbăvire în luptă3. Iar această minune, ca și cea de pe drumul Damascului, a făcut să triumfe Biserica Domnului. După cum Apostolul neamurilor a întemeiat biserici creștine, Sfântul Constantin le-a dat libertate prin Edictul de la Milan (313), deschizându-i astfel perspectivele strălucirii ei în secolele ce vor urma.
Sfântul Constantin a dezvoltat un adevărat program de reforme pe o cale îndrăzneață, nu conservatoare, fiind numit de Iulian Apostatul „înnoitorul și inițiatorul tuturor revoluțiilor”4. În general, este recunoscut de către toți istoricii că „opera sa ca legislator a avut trăsături umanitare insuflate de creștinism†¦ a acordat ajutoare financiare soldaților, mutilaților de război, văduvelor și copiilor săraci, a interzis separarea prin vânzare a familiilor de sclavi; a oprit spectacolele sângeroase de gladiatori etc.”5. Semnificativ este faptul că legislația primului bazileu creștin, fiind impulsionată de duhul tradiției apostolice, a deschis o largă perspectivă umanizării situației sclavilor, încât la sfârșitul secolului IV împăratul Teodosie avea să se declare împotriva sclaviei, în numele lui Hristos.6 De aici vedem că tot ceea ce Evanghelia a proclamat pe plan moral, Sfântul Constantin a legiferat pe plan social.
Precum Sfinții Apostoli au condamnat desfrâul, consolidând unitatea familiei, într-o lume în care desfrâul era ridicat la rang de cult, Sfântul Constantin a legiferat condamnarea adulterului, îngreuind prin lege desfacerea căsătoriei. În acest sens, nu ne va mira să constatăm că din ordinul lui s-au demolat trei temple păgâne în care se practica prostituția sacră7; în schimb a promovat ridicarea lăcașurilor de cult creștin unde se cultiva viața duhovnicească specifică poruncilor lui Dumnezeu, a spiritului evanghelic și a tradiției apostolice.
Dacă creștinii, ca o moștenire apostolică, sărbătoreau duminica drept zi de odihnă, Constantin cel Mare legiferează aceasta, impunând și cadrul moral și posibilitățile de manifestare a pietății creștine privind cinstirea duminicii.
Se știe că Sfinții Apostoli și urmașii acestora au acționat cu multă fermitate pentru păstrarea nealterată și integrală a adevărului de credință; și mai departe, mergând pe această linie, Sfântul Constantin a convocat la 325 primul mare sinod ecumenic, întrunind 318 episcopi din toată lumea creștină pentru a stabili adevărul de credință față de erezia lui Arie. Împăratul convoacă sinodul prin scrisori adresate episcopilor. „Ei au călătorit la Niceea gratuit cu vehicolele serviciului de poștă imperială”8.
„Dornică de a vizita Locurile Sfinte, pioasa împărăteasă, deși octogenară, a întreprins în anul 326 lungi călătorii în Orient și a cutreierat Palestina pe urmele lui Hristos. Călătoriile acestea au fost descrise cu mult entuziasm de către scriitorii bisericești, amintirea lor fiind marcată de numeroasele daruri făcute Bisericii din tezaurul statului. Cu această ocazie, din dorința ei s-au făcut săpături pe Golgota”9, ca să descopere crucea Mântuitorului. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Epistola către împăratul Constanțiu – despre semnul luminos al crucii arătat pe cer care a fost în Ierusalim în luna mai”10 – precizează următoarele: „Pe timpul domniei prea iubitului de Dumnezeu și de fericită pomenire Constantin, tatăl tău, a fost găsit în Ierusalim mântuitorul lemn al crucii†¦ Așadar, pentru că noi, locuitorii Ierusalimului, am văzut neobișnuita minune cu ochii noștri, am dat și vom da lui Dumnezeu, împăratul tuturor, cu mulțumire închinăciunea cea după cuviință și am făcut și vom face rugăciuni la Sfintele Locuri”. Nu cu mai puțină „închinăciune”, Biserica noastră cinstește după cuviință și pe Sfânta Elena, prin cântări de laudă: „Cât este de luminat†¦ obiceiul dumnezeesc, mărită Elena, lauda femeilor, că ajungând la locurile unde a primit cinstitele patimi Stăpânul tuturor, cu biserici prea frumoase le-ai împodobit, strigând: «Noroade, prea înălțați pe Hristos în veci» (Peasna a VIII-a a Canonului de la Utrenie)”.
Dacă Sfinții Apostoli au întemeiat biserici ca lăcașuri de închinare, Sfinții Constantin și Elena le-au scos din catacombe, înfrumusețându-le și răspândindu-le, creând adevărate cetăți ale pietății creștine. După cum remarcă un istoric, Sfânta Elena, „de îndată ce a primit botezul, a evitat orice compromis de credință. Ea și-a dedicat restul vieții, cu o puternică pasiune, construcțiilor de biserici, amenajării Locurilor Sfinte din Palestina și operelor de caritate publicㆦ Ea construia la Ierusalim o cetate religioasă prin care se glorificau viața, moartea și învierea lui Iisus Hristos”11.
Pe lângă aceasta, urmând pilda comunităților apostolice de întrajutorare reciprocă și slujire, „împărăteasa-mamă a distribuit importante ajutoare comunităților creștine, celor nevoiași și soldaților”12. Sfânta Elena „a întemeiat aziluri de săraci, case de străini și aziluri de bătrâni și a dat așezămintelor acestora înzestrarea necesară bunei lor funcționări. După cum mărturisesc unii istorici bisericești, ea a dat mulțime multă de ajutoare săracilor și celor goi†¦ Iar pe aceia care îi găsea în primejdia de a deveni victimele lăcomiei și cruzimii celor lacomi, Sfânta Elena i-a luat sub ocrotirea ei.
În același timp, Împăratul Constantin s-a inspirat din înțelepciunea părinților pustiei; chiar dacă nu direct, ci indirect, îndemnându-și colaboratorii apropiați să întrețină legături cu Sfântul Antonie, părintele monahismului. Acest fapt va rămâne pilduitor pentru împărații bizantini care se vor perinda de-a lungul vremii, precum și pentru unii domnitori români, care se considerau moștenitori legitimi ai tradiției și spiritualității bizantine. Model în acest sens rămâne Sfântul Ștefan cel Mare, care avea ca sfetnic apropiat pe Sfântul Daniil Sihastrul. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 februarie 2013, semnat de Pr. prof. univ. dr. Sorin Cosma)
1 †‘Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, vol. III, București, 1975, p.p. 69-70.
2 †‘”De vita Constantini”, cap. XVIII, în Collectio selecta. S.S. Ecclesiae Patrum, Paris, 1934, p. 25; vezi și PSB, 14 (1991), (Scrieri – Partea a doua), I, 28.1, p. 76.
3 †‘Idem, cap. XXIX; vezi și PSB, 14 (1991), II, 6, 2-8, p.p. 96-97.
4 †‘D. Tudor, op. cit., p. 83.
5 †‘Ibidem.
6 †‘Preot prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, București, 1998, p. 29.
7 †‘Pr. prof. dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol. I, București, 2008, p. 137.
8 †‘D. Tudor, op. cit., p. 78.
9 †‘Ibidem, p. 81.
10 †‘Trad. pr. D. Fecioru, București, 1945, p. 602.
11 †‘D. Tudor, op. cit., p. 80.
12 †‘Ibidem.
