Astăzi Biserica Ortodoxă Română aduce cinstirea cuvenită unuia dintre cei mai prețuiți români: Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Domnitorul a trecut la cele veșnice în urmă cu 513 ani, în 2 iulie 1504.
În vremea sa, Moldova a cunoscut o perioadă de înflorire spirituală și materială deosebită. Marelui Voievod îi sunt atribuite un număr de 40 de lăcașuri sfinte ctitorite, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare, iar la 21 dintre ele s-au păstrat pisaniile.
Sfântul Ștefan cel Mare a fost un om al rugăciunii, el a simțit permanent nevoia să se roage, să se încredințeze, el și familia sa, împreună cu cei vii și cu cei morți, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noștri”. Să ne cânte nouă și Doamnei Măria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire.
Viața de rugăciune personală a lui Ștefan cel Mare ne este arătată și de cele trei icoane, unite într-un Triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul voievod le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii.
Ștefan cel Mare însoțea rugăciunea cu postul, mai ales în vreme de primejdie înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului, așa cum amintește documentul vremii că a făcut-o la Vaslui: „Cu toții s-au legat a posti patru zile cu pâine și apă”. Se înțelege că această pregătire – postul și rugăciunea – era în vederea spovedirii și împărtășirii, împreună cu întreaga oaste, cu dumnezeieștile Taine – Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, potrivit rânduielii noastre creștinești.
Sfântul Ștefan unea rugăciunea și postul cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-și are pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumut de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării dușmanilor săi care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: Te-am iertat! scrie măritul voievod lui Mihu, unul din boierii implicați în uciderea tatălui său, și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste.
O mare parte din viața sa Ștefan cel Mare a trăit-o sub povața permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a dat toată ascultarea și cinstirea cuvenită.
(Ștefan cel Mare și Sfânt – portret în legendă, Sfânta Mănăstire Putna, 2011, p. 195-196.)
