Sfântul mucenic Ioan Cel Nou de la Suceava

În calendarul Bisericii noastre, la 24 iunie, se cinstește Aducerea moaștelor Sf. Mare. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava. În cele ce urmează vă prezentăm mai multe informații referitoare la viața acestui sfânt român din vol. Sfinți Daco Romani și Români, semnat de pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu:

De la începutul secolului al XV-lea, străvechea cetate voievodală a Sucevei adăpostește moaștele unuia din cei mai cunoscuți sfinți cinstiți de credincioșii din Moldova și anume Sfântul Ioan, supranumit „cel Nou”. Din puținele știri rămase în legătură cu pătimirea sa pot fi desprinse și câteva date biografice.

Era originar din orașul Trapezunt (sau Trebizonda, azi Trabzon, în Turcia), oraș situat pe țărmul sud-estic al Mării Negre. Din 1204 până în 1261, a fost capitala unui mic „imperiu”, desprins din cel bizantin. De vreme ce a pătimit în jurul anului 1330, presupunem că s-a născut spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Statornicia sa în dreapta credință, care a mers până la sacrificiul vieții, ne face să credem că a primit o frumoasă educație religioasă atât în familie, cât și de la unii din preoții numeroaselor biserici din Trapezuntul natal și chiar de la dascălii care l-au învățat carte. Până la vremea pătimirii sale se ocupa cu negustoria, ca mulți alți locuitori ai orașului. Așa se face că de multe ori călătorea în diferite orașe de pe țărmul Mării Negre cu probleme comerciale. Cu prilejul acestor călătorii se întărea, însă, și în dreapta credință, căci cunoștea biserici și mănăstiri, preoți și călugări cu viață aleasă.

Prin anul 1330 sau 1332, s-a îndreptat din Trapezunt spre Cetatea Albă pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Veneția sau Genova. În cursul călătoriei, a avut cu el discuții privitoare la credință, susținând cu tărie adevărurile Ortodoxiei. Ajungând în Cetatea Albă, Reiz și-a pus în gând să se răzbune pe cucernicul Ioan, care-1 înfruntase în discuțiile purtate pe corabie.

Pe atunci, Cetatea Albă și ținutul înconjurător erau stăpânite de tătarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducătorul cetății (numit și ighemon sau eparh), spunând că Ioan dorește să treacă la religia tătarilor. Desigur, dregătorul s-a bucurat de această veste, poruncind ostașilor să aducă în fața lui pe ne-gustorul din Trapezunt. Fiind adus înaintea sa, dregătorul i-a grăit: „Am auzit că ai dori să îmbrățișezi străvechea noastră credință. Deci, alesule prieten, lepădându-te de credința cea în Hristos, în fața acestei adunări adaugă-te celor care se bucură de dragostea și de oblăduirea mea”. Ioan a înțeles de îndată uneltirile lui Reiz, drept care a răspuns cu îndrăzneală eparhului: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărți inima mea de „Soarele dreptății” și de „Răsăritul cel de sus” și a mă întoarce în întunericul necunoștinței de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos – Lumina lumii”.

Cuvintele alesului creștin au îndârjit pe dregătorul cetății, considerându-le ca disprețuitoare față de credința tătarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan să fie întins pe pământ și bătut cu toiege, socotind că în felul acesta îl va sili să treacă la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor săi, Ioan mărturisea cu și mai mult curaj credința cea adevărată, zicând: „Binecuvântat ești, Dumnezeule, și preamărit ești, Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Să nu-mi fie mie niciodată a mă închina soarelui și focului, ci Părintelui luminilor și slavei celei neînserate. Mulțumescu-Ți Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu și a mă sfinți cu puterea Sfântului Duh, spre dobândirea vieții celei veșnice” Aceasta este ziua in care bucuria mea este deplină, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să mă împartașesc mai cu adevărat din slava zilei celei prealuminoase a împărăției Tale”.

După ce a fost chinuit îndelung, a fost legat în lanțuri si aruncat în închisoare. A doua zi dimineață a fost dus iarași in fața ighemonului, care a încercat din nou să-l convingă să treacă la credința lui. Și de data aceasta, preavrednicul mărturisitor al lui Hristos s-a împotrivit zicând: „Numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinți si a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, Care a spus: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33)”. Aceste cuvinte l-au mâniat si mai mult pe dregătorul păgân, care a poruncit să fie pus la chinuri și mai înfricoșătoare. A fost din nou întins la pamant și bătut, apoi legat de coada unui cal și târât pe drumurile cetății, trupul fiindu-i astfel sfâșiat de pietre. Unul din chinuitori, văzând tăria în credință, cuprins de ură și mânie împotriva mărturisitorului lui Hristos, a scos sabia și i-a tăiat capul. După unele informații, cea care l-a ucis ar fi fost evreu. În felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit să se facă părtaș tuturor darurilor dumnezeiești și a dobândit „cununa vieții veșnice”.

Ighemonul și ceilalți dregători tătari din cetate n-au dat voie creștinilor sa ia cinstitul trup de pe drum și să-l îngroape după randuiala creștinească. Dar Dumnezeu, în dragostea Sa cea nemărginită față de aleșii Săi, a trimis trei îngeri din cer care i au tamaiat trupul. Un necredincios din cetate, văzând această arătare a îngerilor în veșminte strălucitoare, a crezut că sunt preoți creștini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul și săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune: mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată. A fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă.

Aceste minuni l-au înfricoșat pe conducătorul cetății, care le-a permis creștinilor să ridice trupul lui Ioan și să-l înmormânteze după rânduiala creștină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Albă. Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conștiință pentru uciderea lui Ioan, și-a pus în gând să mai facă o nelegiuire. Văzând el însuși ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns și să-l ducă în țara sa, pentru ca de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetățenii săi. Dar și de data aceasta s-a întâmplat o minune. Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii lui, încercând să ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a înștiințat obștea credin-cioșilor din Cetatea Albă, care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos și l-au dus în altarul unei biserici din oraș.

Rămășițele sale pământești, neputrezite și răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum sfinte moaște. Ele au rămas în acea biserică peste optzeci de ani, revărsând multe daruri asupra creștinilor care veneau și îngenuncheau în fața lor, cerând mijlocirile sale în fața Părintelui ceresc.

În legătură cu orașul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum „cel Nou”, spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alți sfinți cu acest nume – s-a crezut mult timp că este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraș care a aparținut secole în șir Moldovei, apoi României întregite. Mai nou, unii învățați consideră că este vorba de o localitate cu același nume lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.

Vestea despre cinstitele sale moaște, și mai ales despre minunile care aveau loc în jurul lor, a ajuns curând și în Țara Moldovei, întemeiată pe la mijlocul veacului al XIV-lea și consolidată apoi in cursul domniei îndelungate și pașnice a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Acest evlavios domnitor – la stăruințele căruia a fost recunoscută oficial Mitropolia Moldovei de către Patriarhia ecumenică din Constantinopol -, în dorința de a ridica prestigiul noii Mitropolii, dar și pentru ca țara lui să aibă un sfânt ocrotitor, a socotit că este bine să aducă moaștele Sfântului Ioan cel Nou din Cetatea Albă la Suceava, capitala sa și reședința Mitropoliei. Astfel, în anul 1415 „au fost aduse cu multă cheltuială moaștele Sfântului mucenic Ioan Novâi de la Cetatea Albă de la păgâni și le-au așezat în târgu în Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste și cu litie, pentru paza și ferința (ocrotirea, n.n.) scaunului domniei sale, carile să prăznuiește miercuri și joi în săptămana Rusaliilor”. Așa scria Axinte Uricariul în întregirile (sau interpolările) pe care le-a făcut la Cronica sau Letopisețul lui Grigore Ureche.

Alaiul cu moaștele Sfântului Ioan au fost întâmpinate la locul numit „Poiana Vlădicăi, in apropiere de Iași, de către domnitor și soția sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregători, egumeni, călugări, preoți și credincioși, care l-au însoțit până la Suceava. Acolo au fost așezate în biserica Mirăuți, care, cu multe refaceri ulterioare, dăinuie până azi.

Cu prilejul aducerii moaștelor sale la Suceava – sau poate câțiva ani mai târziu – s-a alcătuit o scurtă lucrare istorico-aghiografîcă intitulată Mucenicia sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Albă. Mult timp s-a crezut că autorul acestei lucrări ar fi un învățat din sudul Dunării, Grigorie Țamblac, care a ajuns apoi mitropolit al Kievului. In anii din urmă, s-a dovedit că este vorba de un localnic, cu numele Grigorie, care se intitula „monahul și presbiterul marii Biserici a Moldovei”. În această primă lucrare originală scrisă în Moldova – în slavonește – sunt prezentate câteva date despre pătimirea Sfântului Ioan, dar este descrisă și aducerea cinstitelor sale moaște la Suceava.

În felul acesta, Sfântul Ioan cel Nou a devenit „apărătorul și ocrotitorul” întregii țări a Moldovei. În decursul veacurilor, binecredincioșii români de pretutindeni – dar mai ales cei din nordul Moldovei, din părțile de răsărit ale Transilvaniei și din Maramureș – au cinstit după cuviință pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, în cunoscuta sa Cazanie, tipărită la Iași în 1643, scria că era prăznuit în fiecare an, în joia de după Rusalii. Axinte Uricariul, în întregirile sale la Letopisețul lui Grigore Ureche, scria că i se face pomenirea „miercuri și joi în săptămâna Rusaliilor”. Se pare că încă din secolul al XVI-lea era prăznuit la 24 iunie, ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele), așa cum se face până astăzi. Cinstitele sale moaște au rămas în biserica Mirăuți până în anul 1589, când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântul Gheorghe -, ctitorită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan al III-lea și fiul sau Ștefăniță.

Se cunosc multe minuni săvârșite prin puterea rugăciunilor Sfântului Ioan. Câteva din ele au fost consemnate de mitropolitul Petru Movila al Kievului. De pildă, scria că la 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau in toate părțile. Preoții slujitori la biserica in care erau adăpostite moaștele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar nu au putut să o ridice. Au înțeles că Sfântul nu voia sa fie dus în alta parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca orașul sa nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevăr o ploaie torențială i-a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul.

Moaștele au ramas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste in Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere a luat cu sine în Polonia și pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el din Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele și documentele Mitropoliei. Au fost duse și așezate la Jolkiew, unde a trăit si mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693). Cinstitele moaște au rămas în pământ străin până în 1783 când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți a reușit să le readucă acasă, fiind așezate in fosta Catedrala Mitropolitană cu hramul Sfântul Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orașul Suceava cât și o parte din Polonia (cu orașul Jolkiew) erau încorporate în Imperiul Austriac (habsburgic). 0 nouă strămutare a lor a avut loc in cursul Primului Război Mondial, când, spre a fi ocrotite au fost duse la Viena și adăpostite în capela ortodoxă română din acel oraș. Revenirea Bucovinei și Basarabiei la țara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să devină iarăși ceea ce a fost secole de-a rândul, adică „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”.

Pătimirile Sfântului Ioan cel Nou au fost înfățișate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară în pronaosul bisericii de la Dobrovăț, de lângă Iași, în 1529. Câțiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viața și pătimirea sa în douăsprezece scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneț, ctitoria lui Ștefan cel Mare. Scene asemănătoare apar și în pictura Catedralei episcopale din Roman. În pridvorul închis al bisericii mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor, apar paisprezece scene din viața și pătimirea sa. Chipul său apare în icoane care împodobesc casele credincioșilor sau este pictat în biserici din toate zonele țării. Cu viața și pătimirea lui s-au ocupat mai mulți cărturari români. Acatistul său a fost tipărit în mai multe rânduri.

Potrivit unei hotărâri sinodale din 20 iunie 1992, Sfântul Ioan cel Nou este prăznuit în întreaga Biserică Ortodoxă Română, în fiecare an, la 24 iunie, odată cu Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele) și cu Sfântul Niceta de Remesiana. Mai este pomenit în calendar și la data de 2 iunie.

Comentarii Facebook


Știri recente