În fiecare an, în data de 27 mai, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Ioan Rusul. Sfântul a fost un apărător al credinței creștine, acesta mărturisindu-l pe Hristos în toate momentele vieții sale.
Viața Sfântului Ioan Rusul
Sfântul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.
Luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer turc care era agă în Procopion, Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Acesta, fiind împodobit cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor, care-l numeau ghiaur, adică necredincios.
El spunea stăpânului său: Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile. Dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lângă Betleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta smerenia şi blândeţea care-l împodobeau pe Ioan.
În urma rugăciunilor Sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, pentru că devenise lăcaş de nevoinţă unde el urma vieţuirea Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri, puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Prorocului David.
Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe, construită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul lăcașului de cult. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Care cercetează inimile fiecăruia, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor virtuţile slugii sale.
După o vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.
Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: Cât de bucuros ar fi fost stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!. Sfântul Ioan a cerut atunci o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca.
La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs. Stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa.
A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului. Dumnezeu i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta.
Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfurie plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre.
Aşa încât, cu toată nedumerirea, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o.
Auzind acestea cei ai casei au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de Sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva.
Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile agăi, iar nopţile petrecându-le în rugăciune şi cântări de psalmi.
După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise prin rugăciunile şi nevoinţele sale îndurate pentru numele şi dragostea lui Hristos.
Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se, i-a adus Sfintele Taine ascunse într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi, apoi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 mai, în anul 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii din Procopion au luat trupul Sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob a fost îngropat ca un stăpân.
Moaștele Sfântului Ioan
Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră. I-a cerut să-l scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică de la Dumnezeu.
După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au deschis mormântul şi – o, minune! – trupul Sfântului se găsea neputrezit şi înmiresmat ca şi astăzi.
Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în Biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
În anul 1832, Osman Paşa, trecând prin Procopion, a aruncat în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg. Nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.
În anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea Turciei, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în oraşul numit Noul Procopion.
Aici a fost construită o nouă biserică, sfinţită în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu sfintele moaşte ce izvorăsc, tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfântului, nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor trupeşti şi sufleteşti.
