Sfântul Ioan Gură de Aur – un model pentru călugării de azi

Vă prezentăm în continuare un documentar privind monahismul în opera celui mai cunoscut predicator creştin, Sfântul Ioan Hrisostom, de la a cărui trecere la cele veşnice s-au împlinit, pe 13 noiembrie 2007, 1.600 de ani.

E foarte greu să prezinţi în câteva cuvinte opera unuia care se află, cum aflăm din „Limonariu“, lângă tronul Stăpânului. Marele păstor al Bisericii, numit şi Hrisoroas, adică „râu în ale cărui valuri curge aur“, a scris mult, aproape că nu l-a întrecut nimeni (ca volum a fost depăşit doar de Origen). Cuvintele lui erau mai dulci decât mierea, după cum mărturiseşte cântarea, şi s-au aflat sub inspiraţie divină.

Prieten cu marele Vasile, Ioan a vrut să îmbrăţişeze de timpuriu „viaţa cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată“, cum o numea într-una din scrieri. Iubirea şi grija pe care le datora Antuzei, fericita sa mamă, l-au împiedicat pentru o vreme. Transformase casa în mănăstire, studiind Scripturile şi ducând viaţă de ascet. După ce trupul Antuzei a fost dat pământului, s-a retras în munţii din vecinătatea Antiohiei şi s-a pus sub ascultarea unui bătrân sirian, vreme de patru ani, şi încă doi în asceză desăvârşită într-o peşteră, supunându-şi trupul la nevoinţe mai presus de fire. Postul exagerat i-a şubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac, având grave probleme de sănătate până la sfârşitul vieţii.

Într-o astfel de vieţuire nepământeană, Ioan a scris cuvinte „negrăite“ sau „nemaiauzite“. Despre ce n-a scris el? Ce subiect a rămas neatins de pana inspirată purtată de îngerii care-l însoţeau?

Înţelesul isihiei

Cei care s-au ocupat de opera Sf. Ioan Gură de Aur spun că acesta a folosit de cel puţin 300 de ori cuvântul „isihie“ – linişte, liniştire. În dialogul cu Palade – care constituie sursa după care ucenicii i-au scris viaţa – în capitolul V se referă la faptul că la vârsta de 21-22 de ani sfântul, ascultând de glasul conştiinţei, care îl îndemna să lepede cele ale lumii, s-a retras într-un munte, petrecând în nevoinţe şi isihie. Acest capitol din viaţa sa cred că ne spune totul despre el. Mulţi consideră retragerea amintită ca pe o pregătire pentru viitoarea sa activitate eclesială.

Dorinţa lui de a urma viaţa monahală şi de a fi în comuniune cu Dumnezeu l-a făcut să pornească pe drumul liniştirii într-o manieră totală şi aproape dincolo de puterile omeneşti.

Cum poate fi tradus acest cuvânt, linişte, atât de des întâlnit în opera hrisostomică? Linişte – izolare, retragere, sihăstrie. Linişte – liniştirea de patimi, liniştea ce vine după biruinţă. Linişte – libertate.

Linişte înseamnă, de fapt, nepătimire (fixarea în sine, în sfinţenie) deodată eliberare şi libertate ce deschide mai desăvârşit orizontul bucuriei de Domnul. „Cucereşte liniştea, frate – scrie într-o omilie -, pentru că liniştea unită cu frica de Dumnezeu este o armă de foc, liniştea este bunăstarea călugărilor, scară cerească. O, liniştire“!, calea Împărăţiei Cerurilor, mamă a evlaviei; o, liniştire!, care nu împiedici lacrimile, născătoare a blândeţii, luminătoare a minţii, cercetătoare a gândurilor, tovarăşă a discernământului; o, liniştire!, născătoare a tot binele, întărire a postului şi piedică a patimilor.

Sf. Ioan Gură de Aur recapitulează în viaţa sa tot înţelesul isihiei şi i se potriveşte întru totul cuvântul lui Amonas, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, care zicea că sfinţii mai întâi au trăit în linişte şi apoi au luat putere de la Dumnezeu, care locuieşte în ei, mai apoi Dumnezeu i-a trimis printre oameni.

Mai multe detalii în Ziarul Lumina.

Comentarii Facebook


Știri recente