Poet bisericesc neîntrecut, monah desăvârşit şi slujitor răbdător, Sfântul Cuvios Efrem Sirul, pe care-l prăznuim în data de 28 ianuarie, este foarte aproape de noi, prin descrierea celor mai fine mişcări ale sufletului.
Această stea strălucitoare a Bisericii a apărut pe cerul Răsăritului în Nisibe (Siria de astăzi) la începutul secolului IV. Tatăl lui era preot păgân şi l-a alungat pe copilul lui de acasă, pentru că avea compasiune faţă de creştini. Tânărul a fost ajutat atunci de Episcopul Iacob, care l-a îndrumat pe Efrem în rugăciune şi meditaţie la cuvântul lui Dumnezeu. Studiul Scripturii a aprins în inima lui Efrem o flacără care l-a făcut să se îndepărteze de deşertăciunea şi grijile acestei lumi şi să se înalţe cu sufletul către fericirea cea cerească. Sfântul Efrem avea o curăţie a sufletului şi a trupului care depăşea posibilităţile umane obişnuite. Această curăţie îi permitea să aibă stăpânire asupra tuturor mişcărilor duhovniceşti, nelăsând vreun gând rău să se încuibeze sau să-i apară în suflet. Asemenea Apostolilor, Cuviosul Efrem nu avea nici o avere, luptând zi şi noapte cu foamea şi somnul. Toate acestea erau încununate de o smerenie deosebită, de darul inimii zdrobite şi al lacrimilor de pocăinţă. Sfântul îşi plângea propriile păcate şi păcatele oamenilor. Lecturarea învăţăturilor Sfântului Efrem despre zdrobirea inimii şi despre Judecata de Apoi nu poate lăsa indiferentă nici chiar o inimă împietrită. Multe generaţii de creştini au simţit aproape de suflet operele Sfântului Efrem, mai ales „Cele şapte plânsuri“.
La scurt timp după botez, în vârstă de 20 de ani, Cuviosul Efrem a fugit de lume, ca să fie împreună cu Dumnezeu, în linişte. Mergea din loc în loc, pentru a fi de folos şi celorlalţi. Aşa a ajuns în Edesa, unde a trăit câţiva ani, după care s-a întors în pustie. După ce a auzit despre virtuţile deosebite ale Sfântului Vasile cel Mare, a avut şi o vedenie cu acesta, care era asemenea unui stâlp de foc care lega cerul de pământ. A mers în Capadocia şi l-a cunoscut pe marele Vasile, iar acesta l-a hirotonit diacon.
În acele vremuri Roma lupta împotriva perşilor (338-387), iar perşii au început să-i persecute groaznic pe creştini. Ca să-şi ajute fraţii în suferinţă, Sfântul Efrem s-a întors în patrie, la Nisibe. El le slujea tuturor, fiind un adevărat diacon, asemenea lui Hristos. Din smerenie, a refuzat să fie hirotonit preot. Atunci când cetatea Nisibe a fost asediată de perşi, doar rugăciunile Sfântului Iacob Persul (pomenit pe 13 ianuarie) şi ale Sfântului Efrem au făcut-o să reziste. Totuşi, după război, Nisibe a revenit părţii persane. Sfântul Efrem a plecat atunci la Edesa, unde a trăit ultimii zece ani din viaţa pământească.
Sfântul Efrem a predat la şcoala din Edesa, dezvoltând principiile tradiţiei exegetice stabilite de Sfântul Iacob la Nisibe. În aceeaşi perioadă, el a scris cele mai multe dintre minunatele sale opere, în care cunoaşterea lui Dumnezeu şi a învăţăturii de credinţă este înfrumuseţată de vălul preţios al unui limbaj poetic inegalabil. Se consideră că Sfântul Efrem ar fi scris mai mult de trei milioane de versuri în limba siriacă. Scrierile sale conţin tâlcuiri la aproape toate cărţile Scripturii, cuvinte împotriva ereziilor, imne despre rai, feciorie, marile taine din viaţa Mântuitorului şi praznicele de peste an. Unele din acestea au fost traduse de curând şi în limba română. Mare parte din aceste imne au intrat în cărţile de cult ale Bisericii Siriene, care îl numeşte pe Sfântul Efrem „liră a Sfântului Duh“ şi mare învăţător al lumii. Alte opere ale sale au ajuns până la noi şi în limba greacă. Acestea sunt cuvinte despre zdrobirea inimii, asceză şi virtuţile monahale.
Spre a-l cunoaşte pe Sfântul Efrem mai îndeaproape, redăm în continuare spre lectură câteva cuvinte de folos din scrierile cuviosului.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
