Biserica Ortodoxă Română îl pomenește astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 august 2011, intitulat Scântei din inima Sfântului Ioan Iacob:
Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni – Horodiştea, din judeţul Botoşani. Cuviosul părinte şi-a început viaţa mănăstirească în lavra Neamţului. De acolo, dorul de sfinţenie l-a adus în Ţara Sfântă, unde a trecut la cele veşnice în peştera din pustiul Hozevei.
Sfântul Ioan este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, a studiat această operă nepreţuită şi ne-a împărtăşit câteva din gândurile sale cu privire la viaţa şi scrierile Sfântului Ioan de la Neamţ: „Cămările cereşti cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaţilor Părintelui ceresc sunt pline de sfinţii Săi ridicaţi dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat „nor de mărturii” şi adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc şi din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viaţă mai presus de materie uimeşte şi firea îngerilor, şi firea oamenilor, căci în trup fiind, a vieţuit ca unul fără de trup şi pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia vieţii sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât şi din proslăvirea trupului său prin nestricăciune şi neputrezire, dar în egală măsură şi din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidenţă cu multă putere credinţa sa ortodoxă statornică şi tare, manifestată prin pocăinţă permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare şi nelinişte ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum şi prin durerea ce-l frământă pentru necredinţa lumii de azi şi pentru ispitele născute din „moda lumii”. Frumuseţea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei şi a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume. Toate aceste cuvinte aşezate în vers dulce, într-o simplitate şi candoare celestă arată simţămintele sfinte şi nobile ce-l animă, cum însuşi mărturiseşte:
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
